Încă de când am început școala, cred că cel mai tare m-a marcat modul în care era privită greșeala și cum ajungea ea să te definească. Dacă greșeai mult, luai note mici și erai considerat un elev slab, iar dacă nu greșeai sau greșeai mai puțin, luai note mari și astfel castigai respectul învățătoarei și admirația colegilor. Mirajul ăsta al notelor mari care te fac cineva m-a urmărit mult timp. În loc să mă intereseze cu ce rămân din ce învăț, era mai important să nu stric imaginea asta bună pe care mi-o creasem. Abia mai târziu am descoperit ce minuni se întâmplă când nu înveți pentru note, când câte un profesor zicea „la mine nu contează nota, contează ce-ți rămâne-n cap". Și chiar îți rămânea. Mi-am amintit de câteva situații de care m-am lovit când eram în școală și am povestit un pic despre ele, cu cuvinte și ilustrații, mai jos.
- Într-a opta, la română, am tocit comentarii întregi pentru examenul de capacitate, le știam ca pe poezii. Eram lăudată și apreciată când reproduceam verbal câte un paragraf întreg, fără greșeală și e ușor de imaginat cât de mândră eram eu de mine. Parcă am luat 9,80 sau pe acolo, dar nu mai țin minte absolut niciun cuvânt din comentariile alea kilometrice, pentru că nu mă învățase nimeni cum să învăț.
