Cu ochii după stele

Cu ochii după stele

Cercul de Astronomie de la Palatul Național al Copiilor din București e singurul loc unde cei mici pot învăța astronomie, o materie care nu mai este inclusă în programa școlară și pe care doar puține școli o oferă drept opțional, dar pentru care ministerul organizează olimpiadă.

01.11.2018

de Elena Văduva, ilustrații de Alina Marinescu

„E adevărat că la Apollo11 s-a produs un accident înainte de decolare, când trei astronauți au murit? E adevărat că Neil Armstrong a avut o fiică care a murit la vârsta de 3 ani?”

Astea sunt doar două dintre întrebările pe care un puști de 11 ani roșu în obraji le pune profesoarei de la Cercul de Astronomie din Palatul Național al Copiilor din București după ce vântură două degete în aer. E într-o clasă cu dulapuri vopsite în albastru închis și în dreapta lui, pe perete, stă lipit un afiș oval cu mii de constelații, iar în stânga Jupiter pare că se învârte în colțul unui poster.

În fața lui stă Minodora Lipcanu, 51 de ani, îmbrăcată elegant în fustă neagră și cămașă galben-muștar. Are părul castaniu, scurt și ușor buclat la vârfuri, iar buzele subțiri, date cu roz, zâmbesc. Nu e ceva neobișnuit să ia o pauză de la lecția zilei pentru a răspunde curiozităților celor zece copii de 11 ani care stau răsfirați în patru rânduri de bănci. Se așază la catedră și începe să povestească despre misiuni spațiale eșuate și ascunse ale diverșilor astronauți, iar de acolo discuția se pierde între soluții pentru a evita dominația roboților și moduri prin care putem explora adâncurile pământului fără să-l contaminăm în vreun fel.

Așa se desfășoară lecțiile cercului, care se întâlnește o dată pe săptămână, pe grupe de vârstă, într-o sală de la primul etaj din Palatul Copiilor. Știi sigur că ești pe drumul cel bun când la capătul scărilor vezi un afiș imens pe care scrie Milky Way (Calea Lactee). De acolo nu trebuie decât să împingi ușa grea, colorată în albastru deschis, și să traversezi un hol micuț. Apoi intri cu totul într-un univers albastru, cu pereții acoperiți cu tablouri cu Copernic, Newton sau Halley, cu decorațiuni din hârtie în formă de planete sau stele agățate de tavan și cu nenumărate afișe despre sistemul solar. Fiecare bancă albastră are un singur scaun, câteva rafturi goale și un monitor cu plasmă stins așezat în partea stângă. În total, opt grupe de elevi între 8 și 19 ani vin în fiecare săptămână pentru o întâlnire de două ore.

Copii se adună încet, încet înainte de ora 9 într-o grămăjoară colorată în fața ușii grele. Unii-și țin ghiozdanele grele pe umeri, alții țin strâns mâna mamei sau a tatălui, dar toți schimbă vorbe și chicotesc. Când Minodora deschide ușa și-i invită înăuntru, copiii își așază ghiozdanele lângă bancă și deschid caiete de biologie sau de matematică pe care au scris lecțiile la care au mai fost.

Astăzi învață despre măsurarea proprietăților galaxiilor dintr-o prezentare proiectată de profesoară pe tabla magnetică din fața clasei. 

Minodora Lipcanu s-a născut în Galați, un oraș de unde a plecat să învețe matematică în București la 18 ani. Tatăl, contabil și pasionat de jocuri logice, a susținut-o necondiționat pentru că-i admira strategiile la șah și era convins că mintea ei e potrivită pentru calcule și soluții matematice. „După ce am terminat facultatea, aveam senzația că știu atât de multă matematică că pot să fac orice”, spune Minodora. „Aveam totul în minte, țineam minte toate cursurile pe care le-am învățat.”

A terminat facultatea în 1990 și a început să predea matematică claselor de-a XI-a și de-a XII-a la liceul Mircea Eliade din București, după ce a făcut parte dintr-un val de repartiții ale absolvenților de la Facultatea de Matematică. Cinci ani mai târziu a început să lucreze la un doctorat pe astrometrie, o ramură a astronomiei care studiază mișcările, pozițiile și distanțele dintre diferite corpuri cerești, sperând ca în final să poată intra în învățământul universitar. În 2005, însă, după ce a terminat doctoratul, posturile erau ocupate, așa că a mai fost profesoară de matematică la liceu încă doi ani.

Lecția începe cu recapitularea lucrurilor învățate data trecută.

„OK, am vorbit și despre cum sunt, din ce sunt compuse galaxiile”, spune o fetiță cu părul prins în coadă. „Galaxiile în formă de spirală sunt compuse din stele pop 1 și pop 2.”

„Ce înseamnă stele pop 1 și pop 2? Stele de populație 1 și de populație 2, da? Ce înseamnă, de exemplu, stele de populație 1?”

„Adică orbitează în disc stele de toate vârstele.”

În 2007, Minodora a decis să încerce să țină cursuri de popularizare a astronomiei la Palatul Național al Copiilor, unde s-a acomodat mai greu pentru că a trecut brusc de la elevi de 16-18 ani la cursuri cu elevi de 8-11 ani.

„Eram obișnuită cu cei de vârstă mare care nu mai au curajul unei opinii. Unei opinii științifice, că așa dacă sunt întrebați dacă îți place cutare sau cutare, o să-ți spună multe lucruri. De ce? Pentru că ei deja au învățat niște lucruri și știu că nu poți să dai drumul minții oricum, pentru că sunt niște restricții, sunt niște principii, niște teoreme, nu poți să încalci așa orice, oricum, și atunci ei se cenzurează. Și eram învățată cu minți cenzurate în timp ce cei mici – ei nu au nicio cenzură, ei sunt liberi.”

Minodora începe să scrie formula Legii lui Hubble pe tabla magnetică. Viteza de îndepărtare a galaxiei este egală cu viteza de expansiune (70 km/s/Mpc) înmulțită cu distanța galaxiei. Formula se aplică doar galaxiilor foarte îndepărtate și încearcă să afle care este vârsta exactă a Universului și ce formă are de fapt. Un băiețel cu părul scurt, brunet, din prima bancă, încearcă să înțeleagă formula.

„Deci v e viteza, d distanța și H ce însemna?”

„Deci H este constanta Hubble și are o valoare.”

Există, însă, destul de multe opinii care contrazic exactitatea Legii lui Hubble. Nu putem măsura cu exactitate viteza de îndepărtare a galaxiilor, pentru că ceea ce măsurăm în prezent nu este imaginea în timp real a corpurilor. În momentul în care privim un corp ceresc prin telescop sau când reușim să prindem imaginea unei galaxii, ceea ce vedem cu adevărat este o imagine din trecut. Distanțele sunt atât de mari încât până și luminii îi ia milioane de ani să ajungă la noi. Astfel, chiar dacă găsim o stea care strălucește, este foarte posibil ca ea să nu mai fie acolo în timp real.

Minodora nu mai visează la cariera de profesor universitar. Anul acesta se împlinesc 10 ani de când predă astronomie copiilor, pregătește elevi care se visează astronauți pentru școli din străinătate și le arată prin telescop planete și stele. Este mereu uimită de întrebările cu care vin cei mici și de toate cunoștințele pe care le-au acumulat din cărți, de pe internet sau din diverse filme documentare. Cei mai mulți vor să afle dacă există viață pe alte planete sau ce fel de persoană trebuie să fii ca să poți deveni astronaut și să pleci în spațiu. Alții vin ca să învețe mai multe lucruri despre planete, comete sau stele.

Astronomia este, crede Minodora, metoda prin care oamenii încearcă să-și satisfacă setea de cunoaștere. Toți vrem să înțelegem din ce în ce mai multe lucruri, vrem să știm de unde venim și unde mergem ca să știm cine suntem. Toate aceste curiozități pornite din dorința de a diseca lumea în care trăim și lumile pe care încă nu le cunoaștem reprezintă temelia astronomiei. În rest, totul e matematică, ia Minodora se pricepe cel mai bine la asta.

Astronomia nu se predă în prezent la liceu, chiar dacă mai mulți elevi au cerut pe diverse forumuri de-a lungul anilor să fie introdusă în programa școlară. Tot ce au primit au fost opționale de astronomie și nu în toate școlile. În schimb, Ministerul Educației și Cercetării organizează anual Olimpiada Națională de Astronomie și Astrofizică, iar elevii se pregătesc cu profesorul de fizică pentru probe. De asta, cei din București își pun curiozitățile și pasiunile în ghiozdane și vin la cercul de astronomie, care, așa cum spune Minodora, este finanțat de Ministerul Educației, deci gratis pentru elevi.

Lecția se termină după două ore, iar copiii se ridică, își pun înapoi ghiozdanele grele pe umeri și ies din clasa albastră în șir. Unul dintre ei, băiatul cu obrajii roșii și multe curiozități despre astronauți, rămâne să întrebe ce telescop ar trebui să-și cumpere ca să vadă la mii de ani lumină distanță în spațiu. E îmbrăcat și el tot în albastru.

Alina Marinescu

Ilustratoare

Părinții nu prea înțeleg de ce, dar nu contează.

Elena Văduva

Reporter

A absolvit în 2018 Facultatea de Jurnalism la Universitatea București și a explorat în podcastul „Răzleții”, produs de DoR, căutările și nesiguranțele personale și profesionale ale celor de vârsta ei.

CUVINTE-CHEIE

elev profesor astronomie

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile