Adriana Bogatu este profesoară, scriitoare și membră a Uniunilor Ziariștilor Profesioniști din România. Într-unul dintre textele sale, compară școala în perioada pandemiei cu un tren cu compartimentele goale, concluzionând: „E simplu să decizi dintr-un birou cu purificator de aer ce trebuie să facă 27-28 de oameni care respiră împreună într-o clasă în care încă se scrie cu creta, se șterge tabla cu bureți vechi și infecți (apropos, aduși de acasă, nu puși la dispoziție de școală!), se ascultă și se predă. Online-ul nu e o variantă optimă de lucru, o știm cu toții, dar ar trebui luată temporar în calcul într-un oraș unde rata de infectare e 6 la mia de locuitori. Mulți dintre profesori sunt confirmați cu infecție COVID. Unii au forme grave. Da, s-au vaccinat. Cu responsabilitate față de copii. Nu știu dacă ați gândit la fel față de noi, profesorii. Nu are cine să-i înlocuiască”.
Școala9: Care sunt principalele provocări cu care v-ați confruntat în această perioadă, ca profesor?
Adriana Bogatu: Am scris într-un articol publicat mai demult că profesorul este un soldat care nu dezertează. Nu-și permite să facă asta, oricât de greu i-ar fi. Cea mai mare provocare a începutului de an școlar a fost, din punctul meu de vedere, lupta cu timpul. Am început cursurile în format fizic, atunci când valul patru al pandemiei lovea deja și în zidurile școlii. A trebuit să ne adaptăm, să lucrăm intens la clasă, să reorganizăm predarea materiei știind că, la un moment dat, în ciuda promisiunilor ministeriale, vom fi obligați de realitatea sanitară să schimbăm scenariul.
Da, am scris și am susținut că școala adevărată se face la școală. Dar acum, lucrurile stau altfel. Sunt mult mai complicate. Le-a luat destul timp celor din minister să înțeleagă un adevăr simplu: cu boala și cu moartea nu poți negocia. Clasele, școlile nu sunt nici pe departe medii sigure, așa cum se susținea în majoritatea discursurilor oficiale. Copiii sunt vectori pentru transmiterea bolii. S-au îmbolnăvit, la rândul lor, mulți dintre ei. Circulă spre și dinspre școală cu mijloace de transport în comun aglomerate, în care multora dintre călători nici nu le pasă de respectarea regulilor. Prosopul de hârtie și dezinfectantul (mutat dintr-un recipient în altul), pe care pune mâna toată clasa, sunt paliative. Distanțarea e și ea, în multe locuri, o poveste, fiindcă există clase, încă numeroase, care împart un spațiu deloc generos, de școală obișnuită (construim greu școli și spitale, asta e realitatea!), unde aerul devine greu de respirat chiar după prima oră. Da, am stat cu geamurile deschise, dar a scăzut temperatura, nu poți să ții copiii în frig șase ore pe zi.
Ministrul Educației să viziteze o școală care n-a fost „intens șamponată cu două zile înainte de vizită”
Cum se resimt deciziile ministrului Educației în sala de clasă?
Din clasă, lucrurile se văd altfel decât de la fereastra ministerială. Multe decizii sunt utopice, altele sunt dificil de adaptat realității cotidiene a școlii. Sună bine la televizor sau pentru cei din afara sistemului. Ori pentru aceia care au rămas, dintr-un motiv sau altul, supărați pe școală pentru că nu i-au înțeles la timp rosturile.
Uneori, ascultându-l pe domnul ministru, din perspectiva mea, a profesorului care de 31 de ani predă la aproximativ 120 de copii pe zi, nu pot decât să mă întreb dacă - nu doar domnia sa, ci oricare dintre miniștrii învățământului - a avut curiozitatea sau dorința de a veni într-o școală obișnuită, în care se scrie cu cretă și se șterge tabla cu bureți spălați cu apă rece, ca să fie profesor și ca să poate înțelege mentalitatea elevului cu care lucrează, încercând să aplice și să respecte cu strictețe deciziile luate în minister. Nu într-o școală intens șamponată cu două zile înainte de vizită, cu comitet de întâmpinare proaspăt coafat. Nu. Într-o școală oarecare, într-o zi oarecare, de la prima și până la ultima oră de curs, din valul al patrulea al pandemiei. Doar mă întreb…
Ați atras atenția public asupra faptului că, în anumite cazuri, părinții fac scutiri elevilor de teamă că aceștia s-ar putea îmbolnăvi la școală. Cât de frecvente sunt aceste cazuri?
Sunt destul de frecvente și oamenii nu pot fi condamnați pentru că le este frică. Multe familii locuiesc cu bunicii. Stau câte șase-șapte într-un apartament de două camere. În altele, sunt părinți sau bunici cu numeroase comorbidități. Unii au pierdut mame, tați, frați, surori, bunici etc... Fiecare caz are povestea și drama lui.
Cum se simte să predai la o clasă pe jumătate goală?
Ești ca un actor trist, la al cărui spectacol nu s-au vândut biletele.
„Școlile, ca și spitalele, n-au fost cu adevărat pregătite să facă față”
Sunteți profesor de limba și literatura română, o disciplină fundamentală care face parte din suita evaluată la examenele de Evaluare Națională și Bacalaureat. Cum plănuiți să lucrați cu copiii care au anumite dificultăți de învățare, accentuate pe perioada pandemiei?
Ne-am adaptat vremurilor și reușim să comunicăm ori de câte ori este nevoie. Limba și literatura română este disciplină de examene naționale. Prima disciplină a școlii românești. Avem seturi de teste pe care le lucrăm împreună și le discutăm în detaliu. Citim. Împreună, dacă este nevoie. Elevii mei știu regula de bază: reluăm orice punct din lecție ori de câte ori este nevoie, până când îl va pricepe toată lumea.
Au curajul de a spune „nu am înțeles!” și o luăm de la capăt. Cu răbdare. Pe mine tehnica nu m-a speriat, eram acomodată cu folosirea platformelor, îmi scriu singură cărțile direct pe laptop, deci am învățat din mers să fiu și profesor în online, dar am păstrat aceleași principii: comunicăm cu onestitate, explicăm detaliat, ne susținem unii pe ceilalți. Și a mers.
Considerați că decizia de a păstra școlile deschise cu orice preț a fost una necesară? Cum se văd lucrurile din sala de clasă?
Da, inițial, a fost una necesară. Școala înseamnă educație, disciplină, rigoare, evoluție. La început, sunt convinsă că nimeni n-a crezut că valul al patrulea va lovi cu atâta putere. Așa suntem noi, ca popor: „Nu e nimic, o să treacă, ne descurcăm cumva!”. Însuși domnul ministru a afirmat că nu a crezut că incidența de șase la mia de locuitori va fi atinsă. A fost cu mult depășită.
Școlile, ca și spitalele, n-au fost cu adevărat pregătite să facă față. Au început să se îmbolnăvească elevii, dar și profesorii. Unii dintre colegii mei au murit, erau zile în care aflam de doi-trei deodată, iar declarațiile oficiale sunau fals-încurajator: au murit câțiva profesori, clasele sunt pe jumătate goale, deci „școala e un mediu sigur”.
Declarații date presei la telefon, de inspectori pe care nu i-am văzut o singură dată în școală de la începutul pandemiei. N-au venit o dată să stea de vorbă cu colegii, să întrebe cum fac față unei situații complicate ca aceasta în care trebuie să fii simultan soldat, actor, general, doctor, mamă, psiholog, profesor, toate într-o singură oră. O, dar dacă ar fi primit vreo reclamație la adresa vreunuia dintre noi, ar fi apărut imediat „să verifice situația semnalată”... Altfel, nu. E periculoasă expunerea, nu-i așa?
La început, cu toții am crezut că ne vom descurca. Și părinții, și profesorii și copiii. Ar fi fost mai ușor dacă ne-am fi pregătit temeinic. Temeinic, nu pe hârtie. Nu cu sondaje de opinie și cu statistici. Cu „raportări”.
CITEȘTE ȘI: Școala a început fără ei. Tribut pentru 11 dascăli români morți în pandemie
„Categoriile vulnerabile au nevoie de grija noastră”
Autoritățile vorbesc despre măsurile epidemiologice în vederea menținerii școlilor deschise, nu atât de mult despre măsurile educaționale pentru a asigura accesul la o educație de calitate pentru toți copiii. Ce măsuri educaționale se impun pentru a recupera pierderile cauzate de școala online? Din experiența dumneavoastră, cum arată aceste pierderi și cum pot fi ameliorate?
Din punctul meu de vedere, școala online a generat pierderi majore de învățare imposibil de recuperat prin simpla revenire a educației la ceea ce numeam cu toții „normal”, până în 2020. Cuvântul de ordine în predarea din această perioadă trebuie să fie „flexibilitate”. Profesorul, care își cunoaște cel mai bine clasa, trebuie lăsat să decidă ce metode de predare va adopta, cum își va organiza și reorganiza de trei, de patru, de câte ori va simți el că este necesar, materia, în așa fel încât să fie de ajutor tuturor categoriilor de elevi.
Categoriile vulnerabile au nevoie de grija noastră și știu că sunt colegi care fac fișe, printează teste, sintetizează lecțiile și le duc personal copiilor care nu se pot conecta, nu pot participa la orele online fiindcă nu au posibilitatea de a o face: tehnic sau din cauza sărăciei. Dar despre ei se vorbește atât de puțin. Sau deloc. Dați presei o știre negativă despre școală și o aveți auzi/citi cel puțin trei zile, la rând. Dați una pozitivă: ori nu va interesa pe nimeni, ori o veți citi/auzi rătăcită la sfârșitul vreunui jurnal.
Se vorbește despre utilitatea și aplicabilitatea curriculumului în viața de zi cu zi a elevilor. Inclusiv programul de guvernare propus de către cabinetul Cioloș, dar și cel propus de cabinetul Ciucă prevede o subțiere a curriculumului, în sensul de a-l face mai accesibil tuturor. Cum priviți această măsură? Trebuie să subțiem programa școlară la limba și literatura română sau vorbim de o falsă problemă?
Nu, programa de Limba și literatura română nu trebuie „subțiată”, ci adaptată lumii reale în care trăiesc tinerii și copiii cu care noi lucrăm zi de zi. Lăsăm clasicii pe piedestalul lor, ei sunt repere culturale pentru toate generațiile, dar, atunci când intră într-o librărie, după ce a absolvit liceul, un tânăr trebuie să știe că literatura națională e vie, că are mari scriitori moderni, contemporani, despre care, din păcate, în școală, acum, se vorbește foarte puțin sau deloc.
De asemenea, limba română, scrisă și vorbită, este într-o suferință evidentă pentru că studiem insuficient, nedrept de puțin, gramatica propriei limbi. Cartea este un colac de salvare, dar trebuie copiii trebuie îndrumați către ea. Lăsați apoi să-i descopere profunzimile. Nu cred în povestea cu „elevii nu citesc”. Elevii mei citesc și mă bucură acest lucru.
Discutăm despre cărțile pe care îi las să și le aleagă singuri, pe lângă cele din materie (resping termenul „obligatorii”) și îi ascult cu atenție când își prezintă colegilor „cartea săptămânii mele”, cum spunem noi. Îmi place să-i văd „crescând”, sporind în vocabular, folosind o sintaxă corectă și acest lucru se întâmplă tocmai pentru că mulți dintre ei au înțeles la timp că școala e un parteneriat onest între profesor și elev. Important e să nu uităm nicio clipă că nu doar copiii învață de la noi, ci și noi, profesorii, avem atâtea de învățat de la ei!
