„Dacă te scoli dimineața, te duci în clasă și știi că elevii te detestă, ăla nu e locul tău”

Augusta e un pic Felicia Mihali, adică scriitoarea care a făcut-o protagonista romanului „Tarotul de Cheffersville”. Și ea, creatoarea Augustei, e profesoară de franceză în Canada și în primii ani la catedră a predat la 300 de kilometri de Cercul Polar, la École des Trois-Soleils din Iqaluit, singura școală de limbă franceză din teritoriul Nunavut. 

Stabilită în Canada din 2000, Felicia Mihali este profesoară, scriitoare apreciată și fondatoarea editurii Hashtag din Montreal. 

Ne-a primit cu generozitate în apartamentul ei din București, unde vine mai des în ultimii ani și unde își invită, nostalgică, prietenii de fiecare dată. 

Preț de câteva felii de pizza și câteva bomboane de la Capșa, ne-a povestit despre realitatea școlii din înghețatul nord canadian, dar și despre provocările multiculturalității din educația din Quebec. Am vorbit și despre ce înseamnă să fii profesor astăzi, despre salariile dascălilor din Canada, despre cât de odihnită este societatea de acolo și cum sunt sprijiniți tinerii să-și găsească cariera potrivită. 

Am renunțat la formatul clasic întrebare-răspuns și redăm mai jos fragmente ample din ce ne-a spus scriitoarea Felicia Mihali.  

VIAȚA ÎN ROMÂNIA

În România, în anii ‘90, am fost studentă la două facultăți în paralel, la zi. Am fost la Română-Franceză și Chineză-Olandeză. Am fost ziaristă la Evenimentul zilei, o meserie extrem de solicitantă. Eram și mamă singură și stăteam la cămin. De multe ori, colegele mele de cameră aveau grijă de fiica mea, o solidaritate feminină extraordinară. Eu sunt nostalgică de acest spirit comunitar. 

Am plecat devreme de acasă, la 14 ani, și am trăit tot timpul în cămine cu fete. În primii ani de liceu eram opt fete în cămin, în facultate - patru, pe urmă, mai târziu, două. 

De-asta insist pe acest spirit comunitar care dispare, din păcate, mai ales în România, unde e nevoie de el mai mult decât în Canada. În Canada îl avem mai mult.

Vineri seara le invit pe colegele mele la mine. Eu pun mâncarea, dar nu mâncarea e problema, un pateu și o pâine și un pahar de vin sunt de ajuns, n-ai nevoie de mai mult. E atât de complicat în România cu această mâncare care trebuie să fie servită. În Canada, lucrurile sunt foarte simple și când zici „vino la un ceai” e doar ceaiul care te așteaptă.

Am trăit 33 de ani aici, 25 acolo, deci partea românească încă e mai consistentă decât aia canadiană. Cei 33 de ani în România valorează cât 60 de ani pentru că acei primi 7 ani în care tu te formezi la nivel senzorial, la nivel emoțional, la nivel sentimental sunt extrem de importanți. Pot să trăiesc și 100 de ani în Canada, niciodată n-am să fiu ca individul care s-a format acolo, cu mirosurile, cu gusturile de acolo. 

E adevărat, poți să trăiești într-un fel de anestezie locală, dar niciodată nu vei fi anesteziat total, să uiți total. Va fi de ajuns un mic ceva ca să declanșeze nostalgia, memoria olfactivă, senzorială...

Eu, în cei 25 de ani, până acum 4 ani, am venit de 3-4 ori în România. Într-un fel, și eu mă iluzionam că mă concentrez pe cariera canadiană. Cu vârsta, regăsești această parte pe care ai uitat-o. 

Toate romanele mele pe care le-am scris în Canada vorbesc foarte mult despre România. Toate personajele sunt fie migranți de origine română, personajele feminine sunt alter ego al meu. 

Îmbătrânind, devii tot mai nesigur pe tine, pe sănătatea ta, și atunci, spațiul de refugiu devine automat copilăria, singurul loc, singura perioadă în care te simți cu adevărat sigur și protejat. Și tânjim la această zonă de securitate. Iar Augusta din „Tarotul…” asta și face, aduce toate personajele din copilărie la ea. 

ȘCOALA ÎN NORDUL ÎNGHEȚAT

Lumea se așteaptă când vii în Canada, să știi despre Canada, doar că eu nu știam mai nimic despre Canada. Știam că în Quebec se vorbește franceza, aveam niște prieteni care plecaseră.

În momentul în care am semnat contractul pentru școala din Nunavut, a fost o persoană care m-a sunat și mi-a zis să-mi aduc perdele. Ce să fac cu perdelele? Era noapte polară și zi polară, când soarele nu apune niciodată și dacă n-ai perdele, nu poți să dormi. 

Te duci acolo ca un specialist și lumea se așteaptă să fii așa. Nu are nimeni timp de tine și totul se face din mers. Te duci cu o lună înainte să începi școala, ca să te obișnuiești, pentru că ai o locuință care e goală, trebuie să cunoști comunitatea, să cunoști școala, să-ți faci și planning-ul la lecții. 

Iar când vin copiii, te dau peste cap, pentru că ei te privesc ca pe cineva care în trei luni probabil că va pleca. Vei face burnout și vei pleca pentru că nu-ți va plăcea. Sunt unii care repetă anul și din ăia 15 elevi pe care îi ai, după două luni vezi de fapt că mai ai vreo 4-5 care vin în continuare la școală. Restul s-au plictisit deja. Te-au văzut, te-au testat.

Dar eu, mamă româncă și profesoară româncă, nu sunt făcută să renunț și am venit pentru un contract, așa că am rămas. Dar sunt profesori care au plecat. În 2009, când m-am dus prima dată la Schefferville, predam deja de 5 ani. 

Experiența în rezervație a fost una extremă care m-a învățat să lucrez cu copii absolut defavorizați, în situații de absolut dezavantaj social, economic, politic, istoric. 

***

Un părinte amerindian niciodată nu-și va critica copilul: „nu fă aia”, „nu drege”, „nu te murdări”. Acolo nu este o critică în mod direct, este puterea modelului. Vezi ceea ce fac ceilalți, bine sau rău, și imiți. Nu au această pedanterie indoeuropeană sau occidentală care te face tot timpul să stai cu gura pe copii. Copiii cresc într-o libertate totală. De-asta văd școala diferit. Nu poți să ai pretenția ca școala noastră pe modelul occidental, care vine cu o tradiție din familie, să funcționeze la ei.

Părinții aceștia trăiesc foarte mult în pădure, bunicii lor au fost născuți în pădure, în cort. Cum să ai pretenția ca, într-o generație, aceste spirite libere să devină dintr-o dată docile?

Asta a fost primul meu șoc ca profesor acolo. Că ei sunt obligați să urmeze manualele pe care le urmează și cei de la Montreal. Un copil care vine de la Montreal, care e educat din generație în generație, și are părinții doctori, și celălalt, al cărui tată nu știe să citească, pentru ambii dai aceleași texte și gramatică, Balzac sau Flaubert.

Ca să poți analiza un text, în primul rând trebuie să-l înțelegi structural. Este un cod cultural pe care nu-l au, chiar dacă gramatical înțeleg fraza. Și asta am făcut, nu m-am încăpățânat să fac ceva ce nu funcționează. M-am adaptat la gustul lor, pregătirea lor. 

Le plăcea foarte mult că caute cuvinte în dicționar. Asta a funcționat de minune. Au o creativitate fantastică, numai că trebuie să știi să le-o trezești și să aibă încredere în ei că pot. Pentru că viața lor e grea în comunitate. Adică stau numai în familie, unde sunt probleme: sărăcie, alcoolism, uneori promiscuitate, aud numai lucruri rele de dimineață până seara. 

Noi, profesorii, suntem colonizatori în imaginea lor, că au trăit experiența acelor școli rezidențiale, când copiii erau luați cu forța de la familie și băgați în aceste școli care funcționau pe lângă mănăstiri.

Copiii care se nasc în rezervații pleacă de la linia de start cu 300 de metri mai târziu și tu ai pretenția ca la un moment dat să ajungă la finiș ca toți ceilalți, deși acei copii nu au acces la muzee, la biblioteci, la o cultură. Sunt izolați în familii care, uneori, sunt foarte reținute cu privire la educație și le induc faptul că educația este nocivă și toxică și că-i face să-și piardă identitatea.

Fără reavoință, dar pur și simplu asta este experiența lor, pentru că albii le-au luat tot, inclusiv identitatea. Li s-a spus că sunt sălbatici și că sunt proști, asta au auzit de la profesori, de la educatorii lor. Între timp, nu au sesizat că lucrurile s-au schimbat, adică ei se gândesc că în continuare în clase copiii lor suferă același tratament, ceea ce nu este adevărat, lucrurile s-au schimbat. 

***

În rezervații, toată lumea a trăit o istorie de sinucidere, unchiul, tata, mama, bunicul, vărul, toată lumea are în familie pe cineva. Regulat, se făcea un cerc de discuții, de mărturie, foarte terapeutic. Era un loc de vindecare, de împărtășire. Am vorbit și în carte despre un cerc din ăsta în care se vorbea despre sinucidere, ca să previi, pentru că nivelul de sinucideri în comunitățile amerindiene este extrem de ridicat. Și am asistat la această ședință care se desfășura în limba lor, nu înțelegeam ce spuneau, dar nici nu era nevoie să înțelegi, pentru că îi vedeam pe elevii mei cum începeau să plângă.

Mie mi se părea traumatizantă atunci experiența asta, dar erau bătrânii din comunitate care îi acompaniau, îi mângâiau, le dădeau șervețele ca să plângă. Bătrânii își spuneau povestea lor despre ce-au trăit și copiii erau invitați să vorbească despre morții din familiile lor, copii care la 10 ani să povestească despre tata, unchiul sau altcineva care s-a sinucis.

Noi, albii care asistam de departe, că ni se dădea voie, noi îi judecam - cum poți să supui un copil la așa ceva. Doar că era foarte terapeutic. Se țeseau și mai tare legăturile. 

ȘCOALA MULTICULTURALĂ DE LA MONTREAL 

Nici la Montreal viața nu-i ușoară pentru profesorii care vin din Europa de Est cu politica asta dictatorială - „în clasă tu nu sufli”. Acolo, și cu copiii ăia mici te tragi de șireturi, contestă orice și negociază... În primul an am fost teribil de ofensată, dar apoi am început să apreciez și lipsa lor de complexe, și curajul lor, și dreptul lor de a interoga când li se pare că ceva este unfair. Adică de ce nu? Eu sunt o persoană, dar și ei sunt persoane, au dreptul să știe, au dreptul să pună întrebări.

În timp, am început să apreciez chestia asta, pentru că am și eu nepoți. Cu fiica mea încerc să reglez asta. Nu-l asculta pe el (pe copil, n.r.) când vine și spune că a fost asuprit, du-te la școală și vezi ce se întâmplă, că profesoara aia are alte chestii de făcut decât să se răfuiască cu copiii. Dacă profesoara vine și spune că are o problemă, crede-o. 

Cel mai important este să nu greșești fundamental cu un elev, ceva ce nu se mai poate repara, să nu-l rănești, să nu-l umilești. Tu ești acolo pentru protecție, pe lângă autoritatea academică. El te vede mai ceva ca pe mama lui și trebuie să fie confortabil în clasă. Sunteți împreună de la 8 la 4, deci copilul ar trebui să fie fericit în clasă. Dacă te pui pe el și faci poliție, va fi foarte dificil pentru el și va fi dificil pentru tine. El va fi nefericit, te va face pe tine nefericită. 

Uneori e atât de greu de gestionat clasa la nivel de disciplină, încât e mai bine să lași deoparte academicul și să gestionezi problemele personale, emoționale. Pentru că dacă te încăpățânezi, nu-ți iese nimic.

Clasa e ca un guvern, îți impui regulile, legile și le urmărești cu strictețe. Ce detestă cel mai mult un copil și ceea ce îl afectează este să nu știe exact care-i legea, ce trebuie să facă, care-i limita. 

Când elevii te urăsc, este mai bine să nu intri în clasă. Mai bine îți dai demisia. Dacă te scoli dimineața, te duci în clasă și știi că elevii te detestă, ăla nu e locul tău. Apucă-te de altceva pentru că ai să mori înainte de vreme. Toleranța, bunătatea și înțelegerea sunt niște valori care te ajută în primul rând pe tine să-ți faci meseria și să reziști. 

Profesoratul este probabil una dintre cele mai grele meserii. Și asta face Augusta din „Tarotul de Cheffersville”. Se întoarce în copilărie și aduce un mediu securitar în viața sa. 

***

În Canada s-a schimbat foarte mult emigrația. Până acum 34 de ani, emigrația era unitară, albă, europeană, cu studii. Acum avem foarte mulți refugiați politic, neșcolarizați, din medii religioase diferite, cu conflicte etnice, rasiale, război. 

Poți să ai în clasa ta, de exemplu, un evreu și un palestinian care nu vor niciodată să lucreze în echipă. Ai un turc și un armean. Ai un chinez și un japonez. Ai un corean și un chinez. Ai elevi ucraineni și profesorul este rus. Nu vor nici să se uite la el. 

Copiii care vin din Africa, sudanezi, de exemplu, care au trăit în câmpuri de refugiați, care nu au fost niciodată la școală, vin la 10 ani și nu știu să țină creionul în mână și intră în clasa ta la fel ca cei născuți și formați aici. Fac doi ani de franceză înainte, să știe să scrie, dar apoi îi inserezi conform vârstei undeva. Adică un copil care a trăit sub bombe, cu traume, tu îl bagi într-o clasă normală în care trebuie să stea în bancă, să învețe liniștit, când el a trăit numai sub bombe. N-a mâncat nimic și acum dintr-o dată vede această abundență, se hrănește numai cu zahăr pentru că niciodată nu a avut bomboane în viața lui. 

Clasele au devenit un creuzet de medii sociale. Atmosfera este mult mai dificilă decât înainte, când predarea era „creion-hârtie”. Acum trebuie să fii foarte inventiv ca să-i ții atenți, să-i faci să lucreze, să aibă un minim de plăcere, pentru că totuși școala e zi de zi, un an de zile. Începem la 8, avem 3 ore dimineață și 2 ore după masă și copiii termină la 3-4. Școala este viața lor. Dacă nu-i plăcută, dacă nu-i interesantă, va fi un coșmar și se întoarce asupra tuturor. 

ANGAJAREA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT

Ca să fii profesor trebuie să faci niște cursuri speciale de pedagogie, 400 de ore de psihopedagogie. Eu având licență de 5 ani, mi-au echivalat acele ore.

Eu am făcut în România Litere Română-Franceză, am fost generația cu 5 ani. Mi-au echivalat 3 ani, asta e formula de licență. Mi-au dat permisul să fiu profesoară, dar înainte m-au obligat să fac un curs al sistemului quebecoise ca să înțeleg cum funcționează și am dat un test de franceză fiindcă pot apărea diferențe dacă nu ești nativ, să se asigure că știi franceza care trebuie.

Apoi, ca să îți iei brevetul, un fel de titularizare, ai nevoie ca în termen de cinci ani să ai minimum două contracte de muncă fulltime, care se reînnoiesc anual, și să ai evaluări pozitive de peste 80% date de către directorii de școală. Ei trebuie să te evalueze și la final să facă recomandare pentru un nou contract, să zică dacă ești apt. Cu acei doi ani și cu acele evaluări te duci la Ministerul Educației și primești permisul de profesor. Din acel punct nu mai ai alte examene, fiindcă se consideră că sistemul te-a cernut, sistemul te-a acceptat. E adevărat că și noi avem 30 de ore obligatorii de formare pe an, dar eu mi le aleg în funcție de ce mi se pare mie că e interesant.

Eu sunt profesoară de franceză la gimnazial și mi-aleg ce simt că am nevoie. Înțeleg acum coșmarul profesorilor de aici să fie evaluați în permanență, în Canada nu se face așa ceva. Eu am primit permisul de profesoară în 2007 pe baza testului de limbă care a fost un eseu destul de dificil, științific. Și ca să transform permisul în brevet ai o perioadă de 5 ani în care ai nevoie de două contracte, dar tu poți să-l faci în 2 ani dacă ai contracte consecutive. 

SALARIUL 

Profesorii în Canada sunt printre cei mai bine plătiți profesori din lume. Salariul nostru nu-i secret, că suntem sindicalizați, și salariul unui profesor, în momentul acesta, este 110.000 de dolari canadieni pe an, cam 8.000 de dolari pe lună. Adică ești motivat să îți faci treaba, pentru că ești răsplătit. Fiecare minut în plus pe care îl faci se contabilizează - am stat o jumătate de oră la prânz și am făcut tutorat, ți se recunosc lucrurile astea pe lângă salariul de bază. 

După taxe, rămân cu 4.500 în mână. Dar nu ne plângem. Pentru că asta înseamnă o societate bogată. Cei care câștigă mult, trebuie să dea mult. Cei care câștigă puțin, să dea puțin. 

Orice meserie, când este bine plătită, este și bine făcută. Pentru că ai motivație să o faci. Din ăștia 110.000, cam 50.000 în mână, e un salariu foarte bun. Cel care are brut 50.000 salariu pe an, cam atât ia și în mână, pentru că el nu plătește taxe așa cum plătesc eu. Și e normal.  Eu plătesc 50% taxe, altul plătește 20% sau 15%, există o proporționalitate. Adică în niciun caz cel care are 50.000 va plăti tot 50%. 

Eu mă bucur, cei 50 de mii pe care îi dau la stat sunt pentru educație, sunt pentru spitale, sunt pentru drumuri, pentru amenajarea orașului, curățenie și așa mai departe. Administrația, bogăția unei țări de unde vine? Din taxele noastre. Și e normal să plătim. 

Eu stau acolo de 25 de ani, nu am văzut niciodată o revoluție fiscală sau mărire de taxe, nu am asistat la niciun zbucium financiar. Totul este atât de bine calculat, individul se simte la adăpost, statul își face treaba, legile își fac treaba pentru tine. 

ALEGEREA PROFESIEI ÎN CANADA

Școala gimnazială la noi nu este foarte axată pe performanță, atunci este important ca copilul să fie fericit, să fie open minded. Pe la liceu, cei doi ani CEGEP, lucrurile încep să se schimbe. Copilul are totuși 16 ani și nu poate fi lăsat să piardă trenul. Iar pe urmă, greul începe cu facultatea. Dar când începe greul, acum trebuie să muncești, iar dacă ai nevoie de suport, ne spui. Este foarte multă grijă, acompaniere fiindcă sunt cetățenii de mâine, iar dacă nu-i acompaniezi bine, îi pierzi.

Tinerii nu sunt lăsați singuri să decidă la 18 ani. De foarte mici li se pune întrebarea: ce ai vrea să fii tu? Vrei să faci ateliere pe chestia asta? Întrebările serioase de carieră încep la 13-14 ani. Nu avem sisteme de admitere în facultăți și atunci când mergi la facultate, ceea ce contează sunt de fapt notele de gimnazială, de liceu, și începi să te gândești să acumulezi note bune ca să mergi la un liceu bun, unde, la fel, nu e admitere, dar contează notele din gimnazială. Liceul are doar 2 ani, se cheamă Collège d'enseignement général et professionnel - CEGEP. 

Dacă vrei să faci medicină, ai interes să faci un CEGEP care are studii în Health Science, ai interes să ai note bune ca apoi să fii admis, nefiind examen de admitere.

În Canada nu există acest sistem cum este la noi, intri într-o facultate și ești obligat să o faci până la final. La noi, un bacalaureat (în sistemul canadian, bacalaureat se referă la studiile de licență) poate fi format din trei certificate, un undergraduate de fapt, trei ani de studiu. Dar acești trei ani, te duci să faci un an istorie, un an științe politice, un an literatură. Poți să faci trei certificate diferite, în fiecare an poți să faci altceva. Iar la final, ai un bacalaureat în Sciences et lettres, dacă ești la uman. Nu poți să faci matematică pură dacă tu ai făcut numai litere, trebuie să le alegi din zona asta umanistă. Dar dacă te duci să faci știință, poți avea un bac un an în chimie, altul de fizică și altul de matematică. 

Canada este una din țările care are o foarte mare mobilitate în ceea ce privește alegerea tinerilor. Pentru că ei știu că tinerii nu au maturitatea să știe ce vor de la 18 ani să facă la 40. Și atunci, le dă posibilitatea să aibă mai multe certificate.

Apoi, faci masterul care este 2 ani și după aceea, doctoratul dacă vrei, care e mai solicitant.

Când eram la facultate, erau mulți studenți pe care îi întrebai ce vrei să faci: „nu știu, just schooling.” Adică de ce trebuie neapărat un scop? E adevărat că trebuie să ai un scop la un moment dat, și nu ai atâtea posibilități să stai, dar pentru ei, facultatea este de fapt ca un fel de liceu prelungit. 

EDITAT DE CRISTINA RADU