Să facem o analiză comparativă. Avem doi profesori, ambii profesori de liceu. Primul este dezinteresat, își cumpără simpatia elevilor cu note mari, nu dezvoltă competențe, materia lui nu e pe lista disciplinelor de examen (sau doar foarte rar), dar semnează cu conștiinciozitate în condica de prezență, ceea ce îi asigură lunar salariul. Nu că n-ar putea fi un profesor responsabil, dar de ce să o facă? Las-o mă că merge-așa, vorba cântecului. Sistemul lui de gândire nu-i permite să vadă și să evalueze impactul pe care îl are asupra formării caracterelor, structura lui mentală nu este planificată să se combine cu vreo acțiune care să genereze un efect educațional pozitiv. Nu. Este orientat exclusiv spre propriul confort, spre propriul bine. Dar cu toate acestea este apreciat și apărat. În timpul orelor, își lasă elevii să facă ce vor, eventual îi trimite spre câte un capitol din manual. Eventual își recită lecția ca pe o poezie, pentru el însuși. Eventual le dă să caute pe internet ceva. Eventual discută cu ei despre diverse cancanuri, fără legătură cu ceea ce ar trebui să facă, în conformitate cu programa școlară. De la ora lui, elevii pot chiar ieși afară, fără să observe.
Există un soi de sfântă complicitate între cei trei membri ai triadei elev – profesor – părinte, un fel parteneriat întru salvarea mediei primului, salariului celui de a-l doilea și orgoliului celuilalt. Poate nici nu este vorba despre orgoliu, ci de satisfacția pe care ți-o dă falsificarea realității, satisfacția păguboasei șmecherii autohtone. Fiecare dintre cei trei „își fentează” viața, dar cu o nonșalanță tristă, dacă nu chiar dezgustătoare. Poate singurul care are circumstanțe atenuante să fie elevul (victimă a imposturii educaționale), care este încă un spirit și un caracter în formare, vulnerabil și lipsit de suficiente mecanisme pentru a-și conștientiza și pretinde adevăratul interes. Concluzia este că nu contează ce face acest profesor, contează cât dă. Și dă zece. Deci e bun.
Al doilea este dezinteresat, încearcă să-și cumpere simpatia elevilor cu note mari, nu dezvoltă competențe, dar, ghinion, materia lui este pe lista disciplinelor de examen. Semnează cu conștiinciozitate în condica de prezență, leafa vine, dar are parte de o sumedenie de reclamații. Nu face ceea ce trebuie, i se spune. Dar face exact cum vede că procedează colegul lui de cancelarie: își turuie lecția, ignoră gălăgia din clasă și discuțiile dintre elevii, umple table, le șterge, scrie din nou. Nu înțelege de ce părinții și elevii sunt nemulțumiți. Dă și el zece, dar i se cere să facă mai mult. Și nu e bun.
Vă sună cunoscut?
Una dintre aberațiile sistemului de învățământ este această percepție deformată, întoarsă pe dos asupra profesorului. Este evident că suntem în fața unei relativități dezgustătoare a conceptului de profesor bun.
Îmi spune o prietenă, profesoară și ea, că într-un context a purtat o discuție cu o cunoștință care îl lăuda pe unul dintre profesorii școlii, recunoscut pentru neputința lui de a manageria clasa și lipsa de consistență a demersul didactic. Enervată peste măsură, prietena mea o întreabă dacă i-ar fi convenit ca profesorul de matematică sau de limba română al fiicei sale să fie asemeni multlăudatului. „Ei, dar nu este același lucru!” „Ba da, cucoană, e fix același lucru!”, i-a spus prietena mea. Și a adăugat: „Ți-ar plăcea ca medicul tău stomatolog să fie exact ca proful pe care îl lauzi? ” Nu s-a mai auzit nimic.
Dacă profesorul de disciplina X, neaflată pe lista celor din care se susține examenul național, este permisiv, dezinteresat, comod, însă notele pe care le dă sunt mari, este un profesor excelent. Își merită salariul. Dacă profesorul de română, de matematică sau de altă disciplină aflată pe lista celor de examen este permisiv, dezinteresat, comod și dă note mari, este un profesor slab, contestat. Nu-și merită salariul.
Unul e bun, celălalt e rău. Amândoi fac aceleași lucruri, amândoi primesc același salariu. Unde e ruptura logică?
Ea vine din acest mentalitar păgubos orientat doar spre câștigul formal, nu spre cel de fond. Părintele care e dezinteresat de calitatea formării copilului său, e dezinteresat de reala lui dezvoltare ca ființă cât mai completă, cât mai complexă, cât mai diversă. Îl interesează doar rezultatul la un examen, pentru că acesta îi va da posibilitatea copilului să acceadă un anumit profil universitar, eventual.
E ca în viață, apoi. Când, eventual ajuns într-o poziție profesională bună, individul nu are în raport cu multe alte domenii ale vieții competențele necesare. Competențe culturale, competențe sociale, competențe de dezvoltare personală sau chiar etice, morale. Aici se văd efectele și ele se vor vedea pe termen lung.
Profesor bun, profesor rău. Cum se pot schimba perspectivele? Profesorul bun, cel ce predă o materie neaflată pe lista de examen, ar putea rămâne bun și dacă și-ar face meseria într-un mod profesionist, adică dacă ceea ce a ales ca opțiune profesională ar face cât mai în acord cu obiectivele, ca să nu spunem idealurile ei. Cu siguranță, asta i-ar aduce și lui însuși mai multă împlinire. Profesorul rău, cel ce predă o disciplină aflată pe lista de examen, ar deveni bun, dacă și-ar depăși inerțiile și ar face din materia pe care o predă, deci tot din ceea ce a ales ca opțiune profesională, un „instrument” de construcție a identității elevilor săi, nu doar de informare sterilă și mecanică. Astfel ar deveni, cu siguranță, și un instrument de acces spre sine. Nici elevii, nici părinții nu ar avea cum să disocieze, în acest fel, între bun și rău, câtă vreme și unul. Și altul ar fi situați în orizontul unui standard profesional devenit, implicit, standard de viață.
Dar despre ce vorbim noi aici? Despre dezvoltare personală? Nimic mai complicat. Nu doar de transmis elevilor, ci și de asumat de către unii dintre noi, părinți și profesori.
