Școala9: Cum a început învățătoarea să se ducă prin satele din România? Ce a mânat-o să facă această schimbare?
Maria Gheorghiu: E o întrebare foarte faină, la care mă gândesc din când în când, de fapt, cum am ajuns unde sunt. Practic, eu am lucrat 15 ani, din ’87, ca învățătoare într-o școală publică din București. Iar în 2001 am întâlnit-o întâmplător pe Leslie Hawke, care tocmai venise din Statele Unite ale Americii ca voluntar Corpul Păcii și ea mi-a povestit că a fost repartizată la Bacău și crede că e important să-și dedice activitatea educației.
A văzut niște copii pe stradă care cerșeau și mi-a zis dacă nu vreau să vin să colaborăm peste vară și să vedem ce putem face pentru acei copii. Așa a început, practic, prietenia și parteneriatul nostru.
Am mers în vara anului 2001 la Bacău și am inițiat programul „Gata, dispus și capabil”, un program care se adresa copiilor care cerșeau pe stradă și mamelor lor. Programul avea două direcții de acțiune: pentru mame să își găsească un loc de muncă și să și-l păstreze și pentru copii era să meargă la școală zi de zi. Și de aici a început, de fapt, toată această experiență și legătură și cu satele din România. Pentru că am realizat foarte repede că cei mici care cerșeau prin Bacău nu erau neapărat doar din Bacău, erau și din foarte multe sate de pe lângă Bacău, inclusiv dintr-un orășel mai mic, Buhuși.
„Nimeni nu se întreba de ce nu merg acești copii la școală”
- Cât de mulți erau pe străzi?
- Erau destul de mulți și nu numai în Bacău, erau în toată țara. Pe Leslie a șocat-o însă că toți treceam pe lângă acești copii și nimeni nu se întreba de ce nu face cineva ceva ca ei să meargă la școală, pentru că locul copiilor este la școală, la grădiniță, nu pe stradă la cerșit. Chiar primul copil pe care l-a întâlnit Leslie când a ajuns în Bacău a fost un băiețel pe nume Alex, foarte simpatic, vreo 5 ani, foarte convingător. De obicei la cerșit sunt trimiși copiii care sunt foarte sociabili, volubili - nu oricine poate obține bani de la trecători. Alex susținea o familie întreagă de alți trei-patru copii și pe mama lui.
Noi, în momentul în care l-am luat pe Alex, au fost probleme pentru că mama lui a rămas fără sursa de venit. În momentul în care am încercat să-l integrăm pe Alex, ne-am dat seama că, pentru ca Alex să poată să meargă la școală zi de zi, mama avea nevoie de un job, de un venit constant, iar frații și surorile lui Alex aveau nevoie de școală, de grădiniță socială, after school, școli de vară.
Ne-am gândit că avem două-trei luni în fața noastră să îi pregătim pe acești copii ca în septembrie să fie pregătiți să poată să meargă la școală. N-a fost chiar așa de ușor.
Ca mama lui Alex să-și obțină un job a fost destul de greu pentru că ea nu avea nicio clasă. Era foarte greu pentru cineva care nu a lucrat toată viața să poată să meargă zi de zi la serviciu.
De aceea, noi aveam o perioadă cam de șase luni în care susțineam mamele cu consiliere de grup, cu consiliere profesională. Uneori, mergeau la cursuri de competențe. Era perioada în care în Bacău erau foarte multe fabrici de textile și se puteau angaja acolo și califica la locul de muncă.
Leslie se ocupa mai mult de mame și de integrarea lor profesională, eu cu copiii care nu fuseseră niciodată înscriși la școală sau fie erau copii care nu aveau acte de identitate și nu puteau fi înscriși la școală în perioada aceea.
O chestie care părea simplă, un copil care nu merge la școală și despre care credeam că doar îl luăm de mânuță, îi luăm un ghiozdănel și îl înscriem la școală și toată lumea trăiește fericită până la adânci bătrâneți, ei, pentru acest lucru simplu fiecare zi era o provocare.
În primele luni de muncă, mamele nu aveau un flux financiar stabil, pentru că erau obișnuite să primească bani în fiecare zi sau la fiecare săptămână și în acele două săptămâni sau o lună până primeau salariu, făceau foarte multe datorii. Și atunci, noi, în primele luni, le suplimentam salariul și primeau o mică sumă de bani în fiecare săptămână. Până au reușit să învețe să-și planifice salariul de la o lună la alta. Sunt lucruri la care nu te gândești.
Dar când ești foarte sărac și pornești de pe minus, nici măcar de la zero, orice lucru mic, dacă se îmbolnăvește un copil, destabilizează toată familia.
„Dacă n-au un sprijin, n-au cum să spargă acest cerc vicios al sărăciei”
- Practic, voi ați pornit cu aceste proiecte spărgând și niște mentalități pe care le auzim până în ziua de azi. Și anume: „sunt copii care nu vor să meargă la școală”, „sunt oameni care nu vor să muncească”. Cum le răspunzi tu astăzi?
- Eu am lucrat cu foarte multe mame în situația aceasta și ce am înțeles e că orice om, dacă are o oportunitate reală, va reuși să facă o schimbare, pentru că nimănui nu-i place să depindă de ceilalți sau să n-aibă ce să pună pe masă pentru copii seara. Însă e un context foarte complicat, pentru că aceste mame, la rândul lor, provin din familii sărace, din familii cu nivel educațional scăzut. Și sărăcia generează sărăcie și sărăcia se perpetuează de la o generație la alta.
De aceea, ce am încercat noi a fost să spargem acest cerc vicios al sărăciei, pe care nu ai cum să-l spargi singur. Mai ales că, de exemplu, erau mame de 22 de ani care aveau deja patru copii. Mulți dintre noi la 22 de ani încă suntem pe la cursuri sau hobby-uri.
Și nu e nimeni de condamnat. Ideea e că, atunci când ai deja niște copii, tu ai alte priorități, alt mod de a te descurca în viață și ai alte responsabilități.
Ce am observat eu e că mamele, oamenii în general, sunt dispuși să facă acest efort. Toți își doresc ca propriii lor copii să aibă o viață mai bună. Nimeni nu mi-a zis „eu nu vreau să-mi trimit copilul la școală sau eu vreau copilul meu să rămână sărac ca mine”. Toți ne dorim o viață mai bună pentru copiii noștri. Ideea e că unii pornim de sus și continuăm să zburăm și să explorăm și să învățăm și unii pornesc foarte de jos și dacă n-au un sprijin, n-au niște oportunități reale pe parcurs, n-au cum să spargă acest cerc vicios al sărăciei.
Cum să ții un loc de muncă când nu ai fost pregătit pentru asta
- Este o discuție de altfel în toată lumea despre acești „bani gratis” pe care îi dă statul celor nevoiași. În continuare se pune foarte multă stigmă pe așa-numiții „asistați social”. De ce e nevoie, la un moment dat, unei familii care abia se descurcă să primească totuși niște bani ca să iasă din asta?
- E nevoie să primească niște bani, dar nu doar niște bani. E nevoie să primească un plan, un contract, un acord că banii aceștia sunt doar o etapă temporară care te ajută să ajungi în altă situație. În proiectul „Gata, dispus și capabil” erau mame care depindeau de venitul pe care îl obținea un copil la cerșit în fiecare zi și care erau bani pentru toată familia, nu doar pentru acel copil.
Era un proces destul de greu și cu multe recăderi și progrese și tot timpul era nevoie de susținere ca să devină contribuabile. Adică erau femei care aveau un loc de muncă, care plăteau taxe și așa mai departe, care își trimiteau copiii zi de zi. Schimbările acestea nu se pot produce de pe-o zi pe alta.
Am aflat foarte multe lucruri. De exemplu, mame cărora le era greu fizic după două săptămâni de mers zi de zi la lucru, la oră fixă, de plecat, de lucrat, pentru că acolo chiar trebuia să rezolvi toate sarcinile profesionale înainte, să fii la oră fixă, să primești ordine de la un șef mai bun sau mai rău, să mai faci și naveta. Pentru că nu locuiau lângă fabrică, unele mame făceau chiar două ore dus, două ore întors, adică pe lângă cele opt ore se mai adăugau încă 4 ore de navetă. Toate lucrurile astea par foarte simple pentru cineva care a fost antrenat și pregătit toată viața pentru așa ceva.
Mamele acelea au fost mult mai hotărâte ca noi care am avut norocul să ne naștem într-o familie bună, care a avut grijă de noi, am avut tot ce ne-a trebuit, când ne-a trebuit, oportunități, când nu ne-a ieșit ceva, cineva ne-a susținut.
De aceea eu nu cred că oamenii nu vor să lucreze așa din naștere și că fiecare cântărește ce e mai important pentru sine și pentru familia sa în acel moment.
Oamenii sunau dacă știau copii care nu mergeau la școală
- Ați observat atunci că abandonul școlar era extrem de mare. De ce nu mergeau atunci copiii la grădiniță?
- În 2007-2008 am lucrat cu mamele și copii de toate vârstele, aveam un centru educațional și în Bacău și în București și acolo aveam de la after-school-uri la programe de alfabetizare la integrare în grădiniță sau chiar aveam și un modul pentru copiii de doi ani și pentru copiii care erau încă la școală și aveau rezultate bune.
Și încet-încet am început să prioritizăm, ne-am dat seama că cele mai eficiente intervenții sunt în primii 10 ani de viață.
În primul rând, nu mergeau la grădiniță pentru că părinții nu știau cât de importantă e grădinița pentru copilul lor și credeau că e suficient să-i trimită la clasa întâi. Nu mergeau pentru că nu existau campanii de recrutare în care chiar să ai un recensământ clar să știi câți copii ai în comunitate. Nu mergeau pentru că părinții nu aveau bani să le cumpere tot ce trebuie să cumperi, pentru că teoretic, educația este gratuită în România, dar orice copil are nevoie la început de an școlar de o hăinuță nouă... Mai ales la grădiniță, în perioada aceea, nu se asigura nimica, părinții trebuiau să cumpere și plastilina și creioane și hârtie și caiete și tot ce e nevoie la grădiniță. Și pentru părinții săraci, aceste costuri păreau imposibile.
La început mergeam și pe grădiniță și pe școala primară și am lansat campania „Fiecare copil în școală”, pentru că noi știam că e greu pentru familiile acestea defavorizate să-și înscrie copiii. Erau mai multe probleme: fie nu știau ce acte trebuie, fie nu știau când era perioada de înscriere, fie mai era și discriminarea, adică oamenii nu-i voiau neapărat pe copiii romi, pe copiii săraci și atunci aveau nevoie de cineva care să-i ajute dacă întâmpinau probleme. Am avut parteneriat cu Telefonul copilului (116111) și ziceam: dacă știi un copil care nu merge la școală, sună-ne.
- Și lumea suna?
- Au sunat și părinți, dar între telefoanele acestea, am primit un telefon de la o directoare din Castelu, din județul Constanța, care ne-a zis așa: „eu nu știu un copil care nu merge la școală, știu 100 de copii”. Și am zis: glumește. Adică prin comunități știam că mai sunt copii care nu sunt înscriși la școală, dar mi-a fost greu să cred că în anul 2009, în România, există o comunitate, un sat în care sunt 100 de copii care nu merg la școală. OK, hai că vin și o să văd cu ochii mei și să înțeleg, poate că e o exagerare, poate că n-au vrut copiii să meargă la școală. Te gândești la fel de fel de scenarii. Și realitatea e că într-adevăr, erau copii care nu mergeau la școală, de toate vârstele, nici la grădiniță.
Acolo e o comunitate aparte de forahai, sunt copii și familii care vorbesc limba turcă, sunt musulmani, iar în școală se vorbea doar română. Comunitatea aceasta era într-o parte a comunei și nu aveau nici apă curentă, nici drum, adică era clar o situație de marginalizare socială.
Am reușit să mai creăm încă o clasă I cu 20 de copii, dar nu aveau loc în școală, a trebuit să închiriem un alt spațiu. Și în 2009, după experiența de la Castelu, am decis ca Asociația OvidiuRo să investească doar în educație timpurie. Și atunci din „Fiecare copil în școală” am devenit „Fiecare copil în grădiniță”. La Castelu am testat acest sistem de tichete sociale pentru a ajuta părinții să acopere costurile cu îmbrăcămintea, cu rechizitele, cu pachețelul pentru copii zi de zi.
Numai că aveai nevoie de acest sistem foarte strict de monitorizare. Pentru că oricui i-ar plăcea să primească niște etichete sociale fără să facă nimic. Dacă a funcționat aici la Castelu unde e complicat contextul, hai să dezvoltăm această metodologie și să o ducem în mai multe localități din țară, ne-am zis.
În 2010 am trimis invitații către toate primăriile din România în care am spus că noi am testat acest model, credem că ar funcționa și în comunitatea voastră, dacă aveți copii din grupuri vulnerabile care nu merg la grădiniță, noi asigurăm tichetele și formarea profesorilor și a asistentului social. Voi, ca primărie și școală, trebuie să asigurați recrutarea și împărțisem ce avea de făcut fiecare și au aplicat vreo 40 de localități, dintre care am selectat 13. În 2010, am pornit „Fiecare copil în grădiniță”, a devenit și lege în 2015.
Bal de Halloween cu actorul Ethan Hawke pentru educația copiilor
- Era un proiect în care era mare nevoie de bani și anual, la București, în Palatul Parlamentului, se organiza un bal de Halloween în care participau nume importante. A venit de câteva ori chiar și Ethan Hawke, fiul lui Leslie Hawke...
- La acest bal de caritate veneau nu doar companiile, dar veneau și directorii și primarii din comunități care explicau sponsorilor ce se întâmplă. Veneau chiar și politicieni. Așa am reușit să-l transformăm în program național, pentru că toată lumea a știut despre acest program, a știut ce funcționează, a știut că atunci când ceva nu funcționa, putea spune. Nu a fost un proiect testat o lună - două într-o comunitate și apoi transformat în politică publică națională.
A fost un proiect testat la început în 13 comunități, apoi am ajuns până la 45 de comunități și chiar județul Cluj, cu un an înainte de a deveni lege, l-a transformat în politică publică județeană. Că de aici ne-a venit ideea, am zis că dacă există un județ care poate să-l facă politică județeană, de ce nu am face programul național?
- De la adăpostul prezentului, când te uiți spre trecut, ți se pare totul foarte simplu. Dar ce înseamnă pentru o organizație neguvernamentală să ducă un proiect, să-l extindă la așa un nivel mare până în Parlamentul României?
- Nouă ni s-a părut interesant pentru că am crescut organic și am învățat în fiecare etapă. Ideile ne-au venit însă din discuțiile cu partenerii, ne-am gândit dacă e o soluție care funcționează în 45 de comunități, adică am testat și în oraș mare, și în oraș mic, și în rural, ar merge și la nivel național.
Cred că de asta programele naționale nu prea rezolvă bine problemele, pentru că n-au o metodologie care să se adapteze contextului local. Am învățat foarte multe. Ceea ce pare simplu, a înscrie un copil la grădiniță, de fapt era destul de nuanțat. A fost un demers fascinant, efectiv, pentru că noi l-am scris practic fără să știm tehnica legislativă.
În noiembrie 2015 a fost promulgată pentru că după ce o votează Parlamentul, ai nevoie de promulgare. Și acum am înrămat Monitorul oficial în care a fost publicată legea.
S-a schimbat România față de acum 20 de ani?
- Este destul de obositor să trăiești în România și oboseala asta și frustrarea nu ne mai permite să avem deschiderea să vedem că unele lucruri s-au schimbat. România anilor 2000 pe care ați bătut-o la picior este diferită, este cu mai multe posibilități astăzi, în 2024?
- Nici nu se compară. Diferență de la cer la pământ, de la infrastructură, de la atitudine, de la abilitățile profesionale, de la deschiderea profesorilor, de la înțelegerea rolului de inima comunității a școlii, a grădiniței, nici nu se compară. De la bunăstarea chiar și a familiei, adică familiile nevoiașe care trăiau în case de chirpici, poate fără curent electric sau cu fir tras și la improvizații de încălzire.
România s-a schimbat foarte mult, extrem de mult. Pe de altă parte, ce nu se schimbă și aici e greu, sunt aceste scoruri la testele PISA.
Noi suntem însă foarte optimiști. Credem că următoarele testări PISA, nu chiar următoarea și mai ales la cea de după, sperăm că se vor înregistra niște rezultate mult mai bune, pentru că copiii care au fost în grădiniță în anii 2016, de când a început să crească accesul copiilor din grupuri vulnerabile la grădiniță, ar trebui să ajungă la vârsta de 15 ani. Și sperăm că ce-am investit atunci și ce-am făcut împreună cu atâtea echipe locale să schimbe aceste scoruri triste de la PISA.
