Inegalitate în școala românească, înainte și după pandemie

Inegalitate în școala românească, înainte și după pandemie

Își propune școala să genereze incluziune socială? Care sunt șansele reale de reușită școlară a unui elev dintr-un mediu defavorizat? Ce efect va avea pandemia asupra copiilor din familii sărace? Sebastian Țoc, sociolog, ne-a răspuns la mai multe întrebări despre legătura dintre educație și inegalitate socială.

08.04.2020

De Valentina Nicolae

În lucrarea sa Clasă și educație. Inegalitate și reproducere socială în învățământul românesc, sociologul Sebastian Țoc explică cum statutul socio-economic al elevilor influențează parcursul lor în școală și duce la inegalitate socială. Cartea, care are la bază teza lui de doctorat, vorbește despre rolul școlii, reforma în învățământul românesc și tranziția din anii ’90, despre mediul de proveninență și șansele de reușită școlară și despre mitul meritocrației. Un capitol întreg este despre viața cotidiană într-o clasă a unui liceu de elită din România, unde autorul a petrecut un semestru pentru a înțelege ce îl face să se păstreze an de an în topul clasamentelor naționale. „Practic, descriu procesul educațional așa cum se întâmplă la firul ierbii după ce au fost selectați elevii care au obținut note foarte mari la Evaluările Naționale și în timpul gimnaziului”, spune în carte Sebastian Țoc, cadru didactic la SNSPA și cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții.

L-am întrebat despre legătura dintre sistemul educațional românesc și inegalitatea socială, înainte și în timpul pandemiei care a închis școlile și a transferat învățarea în mediul virtual – pentru cei care au acces la tehnologie și știu cum s-o folosească.

Câteva idei principale cu care am rămas din discuția cu Sebastian Țoc:

• Inegalitatea din școală începe, de fapt, în familie, pentru că tipul de job și nivelul de școlaritate al părinților unui copil, condițiile în care acesta locuiește influențează parcursul lui școlar.

• Școala românească funcționează după o logică meritocratică și mai puțin după una a incluziunii sociale, astfel că nu își asumă responsabilitatea pentru cei care nu țin pasul.

• Decalajele cu care pornesc copiii în primii ani de școală se adâncesc mai mult prin selecția realizată înainte de intrarea la liceu.

• Inegalitatea ar putea fi atenuată prin implementarea unui sistem integrat de servicii – sociale, psihologice, medicale – care să colaboreze cu școala, precum și prin programe sociale (o masă caldă, școală după școală), care să meargă dincolo de asigurarea infrastructurii de bază.

• Viziunea despre rolul școlii în societate ar trebui definită încă din timpul modulelor psihopedagogice pe care le urmează viitorii profesori.

• Pandemia și criza economică care urmează vor adânci diferențele dintre cei care au posibilități (de a face lecții online, de a avea în continuare un job) și cei cu resurse mai puține.

• Nivelul de dificultate a examenelor de Evaluare Națională și de Bacalaureat ar trebui redus pentru că au un rol esențial în procesul de selecție socială și, implicit, de excluziune socială.

-

Școala9: Ce te-a adus spre domeniul acesta și spre zona de inegalitate socială și sărăcie?

Sebastian Țoc: E o chestie care vine din Facultatea de Științe Politice, care mi-a deschis apetitul pentru domeniul ăsta. Acolo se pune mult accent pe lectura diverselor probleme sociale de la noi. Am citit mult pe tema schimbărilor sociale din România ultimilor 30 de ani. Mi s-a părut interesantă relația dintre educație și inegalitate, plecând de la discursul comun că educația e una dintre modalitățile de ascensiune în viață și că, prin investiția în educație, poți să reduci inclusiv inegalitățile.

Eu am încercat să mă uit la relația asta dublu-determinată dintre inegalitate și educație. Poate educația să reducă inegalitățile într-o societate inegală sau are mai degrabă un impact scăzut? Asta e teza mai generală de la care am pornit diverse cercetări și care au dus și la publicarea cărții acesteia.

 

Ș9: Poți descrie cum contribuie școala românească la inegalitatea socială și la perpetuarea privilegiilor pentru o anumită clasă?

S.Ț.: În primul rând, lucrurile trebuie privite în ansamblu și trebuie să înțelegem că România și-a reconstruit un model de societate care este destul de inegal din punctul de vedere al dezvoltării socio-economice. După 2000 se cristalizează un tip de model economic care generează inegalitate, în special între marile orașe și restul țării. Datele sugerează asta: că România este o țară inegală nu doar ca venituri, ci și ca acces la diverse servicii publice fundamentale.

În contextul ăsta, e destul de complicat pentru sistemul de învățământ, indiferent cât de bine finanțat ar fi el, să poată face foarte multe lucruri pentru a rezolva problema asta. Pentru că inegalitatea, în ultimă instanță, se rezolvă cu politici salariale, de redistribuire. Și, bineînțeles, și sărăcia este o problemă. Sărăcia e parte din inegalitate și cele două pot fi rezolvate și cu alte tipuri de politici. Sistemul de învățământ ar putea fi una dintre instituțiile care contribuie la reducerea acestor inegalități, dar nu singur. Asta e și una dintre concluziile care reies din carte. 

Ce nu reușește sistemul de învățământ să facă sunt câteva lucruri destul de de bază, cum ar fi viziunea de ansamblu a școlii. Deși, conform unor articole din lege sau unor obiective puse pe hârtie, școala își asumă să reducă incluziunea socială, să transmită competențe minimale, viziunea ei e în continuare meritocratică. Ea poate fi regăsită și în discursuri ale oficialilor, cum că cine e mai bun să aibă note mai bune, cine nu ghinion. Cu alte cuvinte, școala nu-și asumă foarte multe responsabilități pentru cei care nu reușesc să țină pasul cu programa sau să participe în mod egal la școală. 

În contextul românesc, am putea defini o școală performantă ca fiind una care deservește o zonă defavorizată și reduce abandonul școlar. Acolo e nevoie de mult mai multă muncă decât la una din centrul Bucureștiului în care 10 copii se duc la olimpiadă. Noi o premiem pe cea care duce 10 copii la olimpiadă, nu pe cealaltă și asta înseamnă că nu ne interesează atât de mult rolul școlii ca furnizor de servicii de incluziune socială.

Principalele probleme sunt la nivelul primar. Chiar dacă eu nu am cercetat pentru carte acest aspect, citez câteva studii care indică că copiii intră oricum pe poziții de inegalitate în școală. Școala nu prea reușește să reducă aceste bariere cu care elevii intră în școală, ci de multe ori tinde să le ducă mai departe. 

Cu cât avansezi în sistem, cu atât e mai complicat să mai intervii. Sunt copii care ajung în clasa a V-a și nu știu să scrie și să citească – asta e o realitate. Evident că asta e o problemă și pentru stat. Eu nu sunt un adept al teoriei capitalului uman, care spune că, cu cât ai o populație mai educată, cu atât e mai bine pentru economie. Adică n-aș pune egalitate între scopul educației și furnizarea de capital uman. Dar, chiar și dacă am gândi în termenii ăștia, pentru economie e o problemă. Dacă ai persoane care nu știu să scrie și să citească, șansele ca ei să aibă o calificare care să-i ducă pe piața muncii într-o ocupație contractuală pe termen nedeterminat sunt foarte mici.

Deci, aici e principala problemă – viziunea, cum vedem rolul școlii și ce responsabilitate are școala.

 

Ș9: Cum ai vedea o atenuare a acestor probleme? Ce politici educaționale ar trebui adoptate și cu cine ar trebui să se partenerieze școala pentru a atenua aceste probleme?

S.Ț.: E o întrebare complicată. Nu prea există rețeta standard. Am analizat programe care și-au propus să sprijine participarea la educație mai vechi și mai noi. De exemplu, Proiectul pentru Învățământul Rural care a început înainte de intrarea României în UE și altele asemănătoare pun accent pe investiții în infrastructura școlară, de la toalete și cum arată sălile de clasă până la resurse școlare care ajută la facilitarea procesului didactic, la formarea profesorilor. Genul ăsta de programe sunt utile din punctul de vedere al decenței, că suntem în 2020, când nici n-ar trebui să se pună problema că nu avem infrastructură. Ele au fost poleite cu „asta facem ca să asigurăm accesul la educație”. E destul de puțin. Studiile de specialitate și cele făcute pe România spun că resursele școlare, inclusiv cât de mulți profesori calificați ai, au un impact redus asupra parcursului educațional al elevilor. Programele s-au concentrat preponderent pe asta.

Mai recent, au început să apară și programe care pot să aibă o natură mai degrabă socială, de tipul o masă caldă în școli, combinat cu program Școală după școală. Genul acesta de programe ar putea funcționa, dar mai e nevoie de muncă în această privință. Depinde mult și ce faci acolo. De exemplu, nu prea au funcționat programele în care bagi doar copiii defavorizați în Școală după școală. E bine să mixezi activități cu toate categoriile de elevi și să găsești modalități prin care să sprijini colaborarea dintre ei, că asta e ideea – să discuți cu persoane din alte categorii sociale. Desegregarea funcționează numai în situațiile în care și copiii, și profesorii, și părinții înțeleg logica desegregării.

Serviciile integrate pot funcționa, adică e bine să ai un asistent social, unul medical, să gândești beneficii de asistență socială care să fie furnizate pentru sprijinul participării la educație, chestii destul de vechi de tipul „Bolsa familia” în Brazilia, prin care îți dădeau beneficii de asistență socială în bani, cu condiția să-ți duci copilul la școală.

A doua chestiune importantă este să pui mult accentul pe învățământul pre-primar. Pre-primarul e important pentru că socializezi copiii să înțeleagă cum funcționează școala ulterior și mulți nu au această experiență. Asta înseamnă că ai nevoie de cât mai mulți specialiști în zona asta.

Multe probleme se rezolvă dacă se reduc sărăcia și excluziunea prin politici macro, creșterea nivelului de trai, distribuirea mai egală a creșterii PIB-ului. Aceste măsuri ar trebui dublate cu formarea mult mai drastică a cadrelor didactice. Din cunoștințele pe care le am, modulele psihopedagogice sunt un dezastru, în sensul că nu te pregătesc pentru nimic, mai degrabă profesorii și învățătorii din România sunt absolvenți de diferite facultăți care se socializează ulterior, când merg în școală. Practic, reproduc modelele la care sunt expuși în interiorul școlii la care se duc, nu învață neapărat niște principii. Viziunea despre care vorbeam despre rolul școlii – asta nu se învață la modulele psihopedagogice. Întrebi trei profesori, fiecare spune altceva. Or, astea sunt elemente fundamentale pe care ar trebui să le înveți în momentul în care te formezi pentru meseria de cadru didactic.

 

Ș9: Ce impact are inegalitatea din școală asupra societății, la nivel mai larg, și asupra anumitor domenii, în special?

S.Ț.: Inegalitatea educațională trebuie, în primul rând, înțeleasă ca o problemă în sine, pentru că e în opoziție cu principiile echității și incluziunii pe care însăși Legea educației își asumă să le promoveze prin sistemul de învățământ. Ce înseamnă inegalitate? Să facem, totuși, distincția între inegalitate și diferențe. Că pot avea diferențe între rezultatele elevilor, care pot fi urmare a muncii pe care o depun în școală și a competențelor pe care le dobândesc.

Inegalitatea are loc în momentul când factori care nu prea țin de școală îți influențează traiectoria școlară. Cei mai importanți sunt mediul familial, care include nivelul de școlaritate al părinților, nivelul veniturilor, statutul ocupațional (job permanent versus joburi temporare). Școala legitimează aceste diferențe prin notele pe care le dau și prin ierarhizări formale pe care le face la liceu, uneori și la gimnzaiu. 

Inegalitatea nu are cum să nu existe pentru că sistemul de învățământ e biased în favoarea celor care au abilități cognitive mai ridicate. Ideea e să nu se adâncească aceste decalaje. 

În România se întâmplă așa: dintr-o cohortă de copii care intră în clasa 0, cam 75% ajung în clasa a IX-a. 25% din cei care au 6 ani în 2020, în 2029 nu vor mai fi în sistemul de învățământ. Termină maxim opt clase. Oamenii care părăsesc școala timpuriu au o grămadă de probleme în a-și găsi o ocupație calificată. Dacă nu ai opt clase, de exemplu, nu poți să faci nici măcar un curs de formare. Te angajează cineva, dar necalificat și asta înseamnă de cele mai multe ori muncă temporară, dificilă. Mulți dintre ei aleg să nu mai rămână în România. Preferă să care ceva în spate, plătit de 10 ori mai mult în Franța sau Marea Britanie decât aici.

Problema e la trecerea din clasa a VIII-a în clasa a IX-a în cum se face admiterea. Liceele însele sunt foarte polarizate. Le ai pe cele tehnice care nu sunt neapărat o opțiune reală, ci sunt cele la care se duc cei care au rezultate proaste. Rezultatele la Evaluarea Națională se suprapun de cele mai multe ori cu caracteristicile familiei și dacă rezultatele pe baza cărora ești ierarhizat la liceu sunt influențate de caracteristicile familiale, înseamnă că ai segregare de facto. (Ministerul Educației nu prea ne dă datele ca să putem spune cu certitudine chestia asta, pentru că nu colectează date despre caracteristicile familiei, deși există sisteme informatice care ar putea face asta și secretariatul oricum notează în catalog lucruri despre caracteristicile familiale.) În liceele vocaționale și tehnologice, rezultatele sunt scăzute, mulți nu ajung în clasa a XII-a sau nu reușesc să ia Bacul. Rata de absolvire a Bacului la colegii naționale, în schimb, e ridicată.

În diverse etape ale sistemului de învățământ, unii elevi ies mai devreme decât e cazul, iar cei care ies, ies cu puține competențe. Consecințe ulterioare: există șanse mari să rămâi în sărăcie, dacă ieși repede din educație și mai ales dacă provii dintr-o familie săracă.

Deci, o primă chestiune e că reproduci cercul vicios al sărăciei. Și nu e doar sărăcie, e și o formă de excluziune: de la participare democratică reală – în care încerci să te implici politic, să faci alegeri politice, să te implici la nivel comunitar sau să votezi – până la participare pe piața muncii.

În plus, când îți ies foarte mulți oameni din sistemul de învățământ care au puține competențe, asta e o problemă pentru piața muncii, pentru că ea e din ce în ce mai complexă.

Sistemul de învățământ ar trebui să se adapteze la procesul de schimbare a societății, înțelegând că nu mai este suficient să știi să scrii și să citești ca în perioada interbelică. Acum ai nevoie de mai multe competențe. Dacă lucrezi în industrie, trebuie să știi să folosești un calculator.

Industria nu mai e cea din anii ’60 sau ’70, e una în care nu prea mai vezi muncitori prin fabrică, ci oameni care stau în săli și operează diverși roboți pe calculator.

Una dintre ideile pe care le aduc în lucrare este că ce se întâmplă în școală contează mai degrabă din perspectiva faptului că se formează o cultură organizațională de un anumit tip, cum e cazul liceelor de elită. Această cultură organizațională promovează niște standarde, un anumit fel de a fi. Aceste licee selectează oameni foarte asemănători, care au, de obicei, un background familial asemănător, susținere familială și părinți implicați. Dar ce se întâmplă propriu-zis în clasă nu e fundamental diferit.

E una din informațiile reieșite din cercetare care mi se par importante, pentru că punem de multe ori semnul egal între școli foarte bune și faptul că fac ele ceva foarte bine. Nu fac ceva fundamental diferit față de ce fac cele care deservesc o comunitate dezavantajată.

Un alt lucru interesant e că această selecție a celor mai performanți e considerată de majoritatea profesorilor pe care i-am intervievat o condiție esențială pentru ca liceul ăla să rămână an de an în top. Au fost ani când conta admiterea 50% și notele din clasele V-VIII tot 50% și atunci ei au simțit că în anul respectiv populația de elevi era mai slabă. Și că, pentru a funcționa bine școala, selecția trebuie să fie dură. Asta e o gândire în termeni de piață: eu vreau să-i atrag pe cei mai buni, ca la Harvard, o universitate privată. Doar că, într-un sistem public, e un joc de sumă nulă. Polarizezi și mai mult învățământul, lucru care over all duce la tot felul de alte probleme: segregare socio-economică, poate și etnică; copiii din liceele tehnologice, de exemplu, sunt etichetați ca slabi, proști; profesorii internalizează că sunt la o școală slabă și nu au mari speranțe că se poate schimba ceva.

 

Ș9: O citezi în carte pe o profesoară care spune că totul pleacă de la părinți. Cum ar arăta o școală în care n-ar pleca totul de la părinți și care și-ar asuma că face toate lucrurile pe care le pune pe hârtie?

S.Ț.: În primul rând, școala trebuie să se gândească că e parte din comunitate. Aici e complicat pentru că în rural majoritatea profesorilor nu sunt din comunitate, fac naveta din urban. Mulți o văd ca pe o formă intermediară a carierei lor. Din start ai o ruptură între școală și comunitate. Sunt foarte mulți profi care nici nu știu unde stau elevii pe care îi au la școală. Nu există angajați în școală pentru problemele pe care le au acasă elevii și pentru găsirea de rezolvări. Ar trebui încurajați profesorii să facă și alte tipuri de activități decât cele standard de predare, să iasă din școală, să discute cu elevii și părinții în alt context.

În al doilea rând, să existe mediatori în școală care să se ocupe de evidența elevilor, ce fac părinții, cum putem să-i sprijinim, de ce elevul n-a mai venit de două săptămâni la școală. Dar nu să-i sprijini doar când au o problemă. Să fii acolo permanent. Asta nu se poate decât în colaborare cu alte servicii – medicale, psihologice, sociale. 

 

Ș9: Cum va arăta școala după pandemie?

S.Ț.: Având în vedere că în România inegalitatea socială este foarte mare, e de așteptat ca în această perioadă elevii din medii dezavantajate socio-economic să nu aibă acces la niciun fel de resursă de învățare (pe lângă faptul că e mai probabil ca familiile lor să experimenteze șomaj, o diminuare a veniturilor, să trebuiască să stea într-o locuință supraaglomerată ș.a.). Chiar dacă nu avem date concrete, putem spune că avem foarte mulți elevi care nu au acces la tehnologie (conexiune la internet, laptop, tablete, telefoane inteligente), iar, dacă au, abilitățile lor de a le utiliza sunt destul de reduse. Probabil că situația aceasta e mai des întâlnită la nivelul învățământului primar și gimnazial. Părinții din zone dezavantajate nu au nici ei competențe digitale și nici capacitatea de a suplini rolul de profesor.

În paralel, sunt convins că foarte mulți profesori se află în aceeași situație: fie nu au acces la un computer, fie nu au competențele necesare pentru a-l folosi, fie ambele. Rezultatul a 15 ani de cursuri de formare făcute din pix. De altfel, se poate vedea că, în această situație de criză, ministerul nu are o politică unitară: fiecare face ce poate, după propria competență, de la întâlniri pe Zoom și teme pe WhatsApp, la nimic – când ne revedem, ne revedem.

Dacă în timpuri obișnuite școlilor le e dificil să compenseze pentru inegalitățile din societate, cu activități online e imposibil.

Dacă în vacanța de vară de obicei se adâncește inegalitatea pentru că cei din familii dezavantajate fac mai puține activități „relevante pentru școală”, în această perioadă e de așteptat ca diferențele între elevi să fie cu atât mai mari, pentru că unii fac activități care să suplinească orele de școală, alții nu. Mai ales că nu știm cât va dura și nici dacă epidemia va avea noi episoade în lipsa unui vaccin. Nu știm nici dacă părinții își vor putea relua locurile de muncă pe care le aveau înainte să li se desfacă contractul de muncă. În orice caz, școlile vor trebui să facă și mai mult decât până acum pentru a reduce inegalitatea și să relaxeze măcar pentru o perioadă examenele cu miză mare, precum Evaluarea Națională și examenul de Bacalaureat, care au un rol esențial în procesul de selecție socială și, implicit, de excluziune socială. Sună cinic, dar vorbim despre un „experiment social natural” în plină desfășurare ale cărui rezultate e de așteptat să fie dramatice în principal pentru elevii dezavantajați, iar într-o eventuală reîntoarcere „la normal” școala și alte servicii sociale la nivel comunitar (acolo unde există) trebuie să orienteze toate eforturile pentru sprijinirea acestor elevi.

Fotografii din arhiva personală.


Abonează-te la Jurnal de pandemie – un newsletter zilnic DoR cu informații noi despre coronavirus, despre cum ni se schimbă viața în timpul pandemiei, cum putem rămâne conectați și cum găsim resurse pentru reziliență, compasiune și ajutor.

Valentina Nicolae

Redactor

Scriu ca să înțeleg lumea în care mă mișc. 

CUVINTE-CHEIE

școala pandemie inegalitate

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile