Cercetarea continuă să fie subfinanțată (mai are de așteptat până în 2022 pentru a primi acel 1% prevăzut în Legea educației naționale), cercetătorii români pleacă în număr mare în străinătate, iar discursul științific în școli câștigă greu lupta cu fenomenul fake news. În acest context, profesorul universitar Adrian Hatos a preluat conducerea Comisiei pentru știință, inovare și tehnologie, unde inițial era președinte actualul ministru al Educației, Sorin Cîmpeanu. Vorbim despre o comisie nouă în Parlamentul României, desprinsă din comisia de învățământ, știință, tineret și sport, cum era ea în legislativul anterior.
Profesorul universitar care o conduce crede că cercetarea românească are încă mult de demonstrat ca politicienii să-i aloce finanțarea dorită. „Nu strălucește prin nimic, ceea ce poate explica insatisfacția decidenților noștri”. Un cerc vicios, fiindcă fără bani nici nu poate străluci. Studiile arată că banii investiți în cercetare atrag alți bani. O cercetare a Departamentului de Afaceri, Inovare și Abilități din Marea Britanie arată că fiecare liră investită de stat în cercetare științifică atrage o investiție privată de până la o liră și 60.
Absolvent şi doctor în Sociologie al Universităţii clujene „Babeş Bolyai”, autor al volumului „Sociologia educației”, Adrian Hatos a spus în interviul pentru Școala 9 și că o nouă lege a educației ar trebui să interzică meditațiile cu elevii de la clasă și fondul clasei de orice fel.
De unde vine motivația de a crea o nouă comisie și care va fi scopul principal al acesteia? Ce va reglementa comisia în raport cu știința și cercetarea românească, ce nu ar fi putut fi gestionat de către Comisia pentru învățământ, așa cum întâlnim și în arhitectura comisiilor permanente de la Camera inferioară?
Înființarea acestei comisii a fost corelată cu separarea domeniului cercetării de cel al educației la nivel ministerial. Chiar dacă această mișcare organizatorică ar putea părea unora doar o soluție pentru multiplicarea numărului de portofolii și de poziții alocabile politic, ea a fost motivată de dorința de a da un impuls cercetării și inovării în România, domeniu care se află în certă suferință de multă vreme. Vom reglementa și reglementăm deja exact în domeniile enunțate de titulatura comisiei: cercetare, știință și inovare.
Ne pregătim de o nouă testare PISA, în țara unde aproximativ 900.000 de elevi au fost privați de accesul la educație online; cum ar trebui România să se pregătească pentru a ameliora aceste probleme ale sistemului educațional românesc?
Vrem să avem rezultate bune la PISA sau copii bine educați? Eu nu sunt adeptul mimării performanțelor. Singurele lucruri pe care trebuie să le facem este să eșantionăm cum trebuie (conform cerințelor OECD), să pregătim infrastructura pentru testarea online și să îi pregătim pe copii pentru acest tip de testare ca să nu avem surprize din acest punct de vedere.
Înainte de a fi senator, eu v-am cunoscut ca profesor universitar, la Universitatea din Oradea. Credeți că este de bun augur pentru mediul universitar românesc ca universitățile marilor orașe să dea tonul pe agenda învățământului superior?
Marile universități au în favoarea lor vechimea și mărimea, inclusiv mărimea în termeni de reputație, și de relaționare cu ceilalți actori cu interese din domeniu, ceea ce le dă un plus de autoritate în discuțiile din mediul universitar privind politicile din învățământul superior. Această influență a unor entități mari precum Politehnica sau UBB este echilibrată de Consiliul Național al Rectorilor, structură consultativă în care fiecare universitate are un singur vot, indiferent de mărimea sa. Astfel este evitată situația ca un număr mic de universități să aibă o reprezentare disproporționată în raport cu decizia politică.
Credeți că universitățile cu mai puțini studenți, care nu sunt prezente în rankingurile internaționale, ar trebui absorbite de către marile universități?
În ceea ce privește comasarea universităților, nu am nici o părere bună, nici una proastă. Am publicat chiar un articol de sinteză a literaturii de evaluare a experimentelor de acest gen.
Fuziunile pot avea mai multe rațiuni și important este ca la capătul acestora să beneficieze interesul public (scăderea costurilor de operare, dispariția unor entități cu reputație discutabilă, mediu academic mai bine articulat, o ofertă educațională mai atrăgătoare în anumite regiuni etc.). În realitate, multe din experimentele de fuziune de la nivel mondial nu se pot lăuda cu rezultatele preconizate.
„Soluții de examinare care să nu lase prea mult loc derapajelor de genul celor din cazul de la drept”
Frauda academică este un subiect tot mai prezent pe agenda educațională. Cum vă poziționați cu privire la cazul de exmatriculare al studenților de la Drept din București? Sunt cazuri de studenți care copiază la Universitatea din Oradea?
Dacă regulamentele Universității din București stipulează că în caz de fraudă flagrantă la examene studenții prinși vor fi exmatriculați, nu prea am ce părere să am. Este lăudabil faptul că s-a aplicat regulamentul, dar m-aș mira să fie primul astfel de caz. Dar bineînțeles că înțeleg hotărârea conducerii facultății și a universității de a da un semnal de resetare a relațiilor la nivel etic. Era necesar un astfel de moment.
Evident că o astfel de decizie „nucleară” implică o mare responsabilitate pentru orice universitate, căci i se va solicita de acum înainte un comportament consistent cu această severitate justificată, atât în raport cu studenții cât și cu personalul propriu.
Eu sunt adeptul principiului că în locul descurajării prin sancțiuni excepțional de severe, sistemul de norme și intervenții etice al universităților ar trebui orientat către proceduri și metode care fac frauda dificilă.
În ceea ce privește evaluarea studenților se pot imagina soluții de examinare care să nu lase prea mult loc derapajelor de genul celor din cazul de la Drept de la București. E adevărat că astfel de soluții presupun efort și oarecare creativitate. Acest lucru îl aplic și la examenele de la mine de la Universitate, în cadrul cărora posibilitățile de fraudă sunt minimalizate și, în plus, adaptez de la an la an metodele de examinare la eventualele „provocări”.
Partidul din care faceți parte (Partidul Național Liberal) este partidul care a girat proiectul prezidențial de reformă educațională, România Educată. Paradoxal, vedem, în spațiul public, faptul că acest partid a promovat în funcții cheie persoane care au practicat frauda academică sau au susținut-o prin diverse mijloace (chiar fostul ministru al Mediului, Costel Alexe, a fost acuzat că a plagiat). Ar trebui Partidul Național Liberal să adopte, intern, toleranță zero pentru cei care și-au fraudat lucrările academice, pe modelul Fără penali în funcții publice? Ați susține o astfel de măsură?
Nu cred că în conducerea partidului se cunoșteau antecedentele academice ale respectivului ministru. Mai degrabă devin de notorietate aceste detalii în momentul în care cineva ajunge într-o funcție cu miză, prin eforturile jurnaliștilor mai ales.
Altfel, în partide cred că se merge în mare măsură pe încredere iar verificările uneori lasă de dorit înaintea promovării pe poziții cu mare vizibilitate publică. De altfel, în domeniul imposturii academice, este mai ales sarcina structurilor din învățământ (universități, CNATDCU) să asigure integritatea și credibilitatea certificatelor de studii, nu? Ce ar însemna dacă am presupune că este un risc ca o mare parte din diplome sunt obținute prin fraudă?
Finanțarea - „un indiciu al lipsei de încredere în capacitatea cercetării de a produce valoare adăugată”
La nivelul guvernului, cercetarea este astăzi condusă de Ciprian Teleman, ministru PLUS, iar bugetul acordat acestui sector vital pentru dezvoltarea societății noastre este departe de ținta prevăzută în Legea educației naționale de 1% din PIB. Având în vedere faptul că dumneavoastră sunteți cercetător, dar și om politic, cum vedeți această alocare? Este ea o palmă dată cercetării românești într-o perioadă de criză?
Alocarea actuală pentru cercetare este una care asigură funcționarea la minimum a sistemului public de cercetare din România, fără prea multe așteptări. Asigurăm funcționarea, parțială, a INCD-urilor (institute naționale de cercetare-dezvoltare) prin programele nucleu, mentenanța laserului de la Măgurele, poate ceva programe de cercetare competitivă, probabil că mai puține chiar decât anii trecuți și alte mărunțișuri.
Cred că o alocare de asemenea mărime trebuie văzută în primul rând prin prisma presiunilor spre reducerea cheltuielilor bugetare și, în al doilea rând, ca un indiciu al lipsei de încredere în capacitatea cercetării finanțate din resurse publice de a produce valoare adăugată atrăgătoare din punctul de vedere al decidenților politici.
În Guvernul României sunt oameni care înțeleg foarte bine potențialul unui sector de cercetare-dezvoltare puternic și productiv, dar cred că performanța vizibilă a cercetării românești de până acum a creat un soi de neîncredere și probabil și o motivație pentru restructurarea cercetării românești.
Din punct de vedere statistic cercetarea românească nu este cu mult mai puțin eficientă decât cea din alte națiuni europene, raportat la fondurile publice alocate, dar chiar și din acest punct de vedere este mediocră, adică nu strălucește prin nimic, ceea ce poate explica insatisfacția decidenților noștri. În orice caz, anumite rezultate, precum fondurile Horizon atrase de cercetătorii din țara noastră sau nereușitele unor proiecte foarte costisitoare, sunt dezamăgitoare.
Care este viziunea dumneavoastră cu privire la utilizarea fondurilor europene de către cercetătorii români și cum ar trebui restructurat Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) pentru susținerea acestui sector vital?
În mare măsură sunt de acord cu ceea ce este prevăzut deja în PNRR la capitolul cercetare, unde sunt înscrise obiective relevante și ambițioase. Da, trebuie revizuită schema de finanțare a institutelor de cercetare-dezvoltare, trebuie regândite carierele cercetătorilor și atrași tinerii talentați către cercetare pentru a forma echipe puternice și flexibile.
Institutele de cercetare trebuie să coopereze cu universitățile, sau invers, pentru atragerea de doctoranzi și cercetători postdoctorat în propriile activități de cercetare. De asemenea, trebuie stimulate parteneriatele internaționale și sporită capacitatea de atragere a finanțărilor competitive disponibile la nivel internațional.
Aș sublinia în plus că este nevoie de o mai mare prezență a rezultatelor cercetării și a muncii de cercetare în comunicarea publică, prin popularizarea rezultatelor cercetării și prin stimularea jurnalismului explicativ, dar și prin investiții în activități și infrastructură care să ajute la promovarea științei în rândul tinerilor și copiilor.
Mai mult, investiții competitive serioase ar trebui să fie orientate către universități care este necesar să funcționeze ca huburi de inovare și dezvoltare care astfel ar trebui să găzduiască colaborări între mediul de cercetare și cel de business. Funcția aceasta a universităților ar trebui mult accentuată, dar un asemenea obiectiv presupune nu doar infrastructură, ci și modificări legislative precum și o adaptare a culturii organizaționale universitare care este, în acest moment, prea puțin antreprenorială.
„Mi se pare inadmisibil ca profesorii să oblige propriii elevi la meditații”
Se impune o nouă lege a educației naționale? Care sunt 3 prevederi – esențiale, din punctul dumneavoastră de vedere, care nu ar trebui să lipsească din arhitectura acestei legi?
Din punctul meu de vedere, îmbarcarea pe calea unei noi legi a educației poate fi un drum periculos. Fie pentru că ar fi o ocazie pentru amânarea rezolvării unor probleme urgente, pe care le știm foarte bine, fie pentru că rezolvând unele probleme generăm altele, poate chiar mai grave. Știm destul de bine ce nu e bine sau ce nu ne convine în actuala legislație, am putea să rezolvăm aceste probleme.
În orice caz, aș zice că o nouă lege a educației ar trebui să aducă câteva transformări:
1) descentralizarea sistemului de învățământ preuniversitar și o mai mare capacitate a școlilor de a a-și gestiona resursele, inclusiv cele umane;
2) un sistem de finanțare a școlilor și de responsabilitate a directorilor care să permită gestiunea realistă și eficientă a fenomenului abandonului școlar;
3) atragerea tinerilor către domeniile STEM (Science, Technology, Engineering and Mathematics);
3) atragerea tinerilor talentați către cariera didactică;
4) rezolvarea clară a problemelor etice din învățământ – mi se pare inadmisibil ca profesorii să oblige propriii elevi la meditații, de exemplu, fondul clasei trebuie eliminat indiferent cât de „tradițional” sau „cutumiar” ar fi el;
5) rezolvarea clară a problemelor etice din universități unde, în acest moment, abaterile sunt arareori urmate de sancțiuni iar sancțiunile sunt răsturnate adeseori în instanțe;
6) flexibilizarea standardelor de acreditare a programelor de studiu, mai ales în ceea ce privește conținuturile/disciplinele;
7) facilitarea furnizării de formare continuă în universități;
8) transparentizarea criteriilor de finanțare de la buget a universităților, inclusiv a criteriilor de alocare a locurilor bugetate la nivel doctoral;
9) proporționalitate în alocarea resurselor în funcție de misiunea asumată de universități (nu este corect ca universitățile „de cercetare avansată” să pretindă și numărul cel mai mare de locuri bugetate la licență, dar și la masterat și doctorat, precum și sume adiționale pentru excelență, etc.);
10) o politică de open data la toate nivelurile astfel încât publicul să poată analiza fluxurile de elevi și studenți la nivel teritorial, cronologic etc., inclusiv un sistem de recompense și sancțiuni aplicabile entităților pentru contribuția cu date la sistemul de monitorizare statistică; 11) crearea pe lângă UEFISCDI și CNSPIS a unei structuri de cercetare a învățământului superior sau subcontractarea competitivă multianuală a unui număr de 3-4 studii aplicate privind evoluțiile din învățământul superior către echipe de cercetători independenți;
12) digitalizarea managementului școlar, inclusiv a celui universitar.
Nu sunt doar trei precum vedeți.
Dacă ne uităm la spațiul universitar anglo-saxon, vedem ceea ce prefigurează o hegemonie a woke/cancel culture. Este un pericol și pentru universitatea românească? Cum am putea preveni răspândirea cancel culture în spațiul nostru academic?
Problema este acută în anumite zone ale științelor sociale care se ocupă chiar cu relațiile de putere, stratificarea socială, echitate etc: aici ideologia pare adeseori a lua locul sau a ține sub presiune cercetătorii, ceea ce este de multe ori inacceptabil. Studiile foarte interesante care investighează de pildă abilitățile, atitudinile și comportamentele din punct de vedere al relațiilor cu genomul sunt, de exemplu, privite cu foarte multă suspiciune, dintr-o perspectivă de multe ori ideologică. Mi se pare destul de greu de înghițit că autorii acestor studii trebuie să se explice permanent că ei nu sunt adepții eugeniei sau al vreunei teorii rasiste, că indiferent ce spun măsurătorile lor tot cultura e mai importantă ș.a.m.d.
Nu trebuie să facem nimic special în universitățile românești din acest punct de vedere. Nu există o reală mișcare de tip cancel culture în România ci mai degrabă câteva grupuscule de progresiști vigilenți care fac o treabă destul de bună pentru a ține în șah tentațiile autoritare de dreapta, mult mai prezente în mediul universitar și în societatea românească în general. E adevărat că uneori exagerează maimuțărind efectiv în reacții mișcările similare din mediul intelectual occidental. Noi însă avem probleme foarte serioase cu recrudescența extremei drepte, sub diverse forme, a antisemitismului, cu discriminarea împotriva romilor și a altor minorități, în așa măsură încât adeseori panica exprimată împotriva „neomarxismului” pare mai degrabă o străvezie apologie a extremei drepte.
Ultima întrebare din interviul nostru nu este o întrebare propriu-zisă, întrucât doresc să vă invit să faceți o scurtă recomandare de carte pentru cititorii noștri. Care este cartea pe care președintele comisiei pentru știință din Senat nu o poate lăsa în urmă?
Dintre cele citite recent mi-au plăcut în sensul că mi s-au părut inspirante „Formula”, de Albert Barabasi și „Skin in the game” de Taleb, și în general tot ce scrie Taleb.
