Mecanisme de reziliență

Mecanisme de reziliență

Presiunea de a avea note mari, așteptările celorlalți, probleme în familie – cum se descurcă adolescenții cu presiunea exterioară, dezamăgirile și momentele grele?

11.03.2019

De Nicoleta Coșoreanu, ilustrații de Bianca Mocan, fotografii de Irisz Kovacs

„În vacanța de vară mă trezeam în toiul nopții și mă gândeam cu groază că am Bac.”

„Eram singura cu media sub 9.”

„Încrederea mea de sine se oprește în mod misterios în spatele lentilelor.”

„A început să mă jignească, într-un mod public, pe o platformă de socializare.”

Fie că e vorba de presiunea care vin de la cei din jur sau de o părere internalizată despre cum ar trebui să arate, să se comporte sau să facă anumite lucruri, câteva adolescente ne-au scris și ne-au povestit experiențe dificile prin care au trecut, modul în care s-au confruntat cu ele și lucrurile pe care le-au învățat. Chiar dacă școala e mai degrabă un mediu stresant decât un spațiu sigur, pasiunile pentru scris, desen, muzică, sport sau, în unele cazuri, ședințele de terapie la psiholog ajung să fie refugiile în care își găsesc liniștea și care le ajută să-și restabilească echilibrul emoțional.

Când fiecare experiență sculptează în persoana care vei deveni, în cele mai pronunțate temeri pe care le vei avea și în modul în care adultul va interacționa cu ceilalți, cum reușești să treci peste momentele dificile?

 

I.

„Există o presiune constantă pe care eu singură mi-o pun pe umeri: TREBUIE să fiu cea mai bună la școală, să obțin rezultate la olimpiade și în voluntariat, să arăt într-un anumit fel (aici pot introduce un întreg articol despre stima de sine a fetelor) și să mai și fac ce-mi place. De ce TREBUIE? Nu știu sigur. Presupun că vreau să îmi fructific potențialul pentru a-mi asigura un viitor cel puțin decent. Sunt în clasa a noua la cel mai bun liceu din județul meu, profil real. Este o mândrie să spun aceste vorbe, dar odată cu asemenea cuvinte-cheie vin lacrimile, chinul și jalea. Multitudinea temelor pe care sunt nevoită să le fac (pentru a mă menține la un anumit nivel) m-a determinat să fiu mereu stresată și să renunț atât la timpul meu, cât și la antrenamente, unele mese din zi, nenumărate ore de somn. De când am început liceul, nu am mai avut parte de un ciclu menstrual natural, drept cauză a stresului și lipsei de odihnă (diagnostic dat de medic).” – Ada, clasa a IX-a

„Seara, în mașină cu mama, îmi sună telefonul și văd că e doamna profesoară. Îmi așteptam coroana. Toată munca mea, toate dorințele mele, tot timpul dedicat unui singur scop, toate meritau unda verde către națională. Luasem locul I, însă fără să obțin peste 100 de puncte. Mai exact, 98. Două sutimi care mi-au furat pământul de sub picioare, care m-au făcut să nu mai simt nimic. Făcusem aceeași greșeală gramaticală de două ori, eu, care sunt obsedată de a scrie corect... Am aflat atunci că punctajul meu fusese de fapt 103, dar o mână stângă a cuiva a decis că «nu pot trimite la națională un elev analfabet».” – Miruna, 17 ani

„Am trăit experiența unui eșec la olimpiada de engleză, pasiunea mea de când mă știu, la care mă calificasem doi ani la rând la etapa națională. Aceea nu puteam fi eu, repetam constant. Zile la rând mă frământa gândul că mă dezamăgisem. Mi-am dat seama că așa se simte un eșec. Însă, ceva din mine m-a făcut să mă ridic înapoi pe picioare, să îmi recapăt încrederea în mine și să merg mai departe. Mi-am adus aminte ceea ce sunt, am făcut o cafea, am deschis fereastra să intre soarele, am ieșit în lume cu zâmbetul pe buze și am reînceput lupta. Pentru că succesul nu înseamnă decât să mergi din eșec în eșec fără a-ți pierde entuziasmul. Iar asta m-a ajutat și s-a văzut mai târziu la examenele pe care le-am susținut.” – Daria, clasa a XII-a

„Am intrat la liceu la un profil pe care nu mi l-am dorit. Conform planurilor făcute de altcineva, ar fi trebuit să mă fac medic - țeapă! – patru ani mai târziu și eu tot la Litere dau. În vacanța de vară mă trezeam în toiul nopții și mă gândeam cu groază că am Bac. Apoi mă culcam la loc. Acum am simulare în mai puțin de o lună, n-am învățat mare lucru, dar sunt liniștită – o să fie bine. Stresul și presiunea în cantități excesive n-o să te ajute, o să te ducă la epuizare până în punctul în care chiar n-o să mai fii bun de nimic. Fii blând și răbdător cu tine – pentru mine e mult mai confortabil așa.” – Alexandra, 17 ani 

„Inițial m-am enervat, dar zilele au trecut și nervozitatea s-a transformat într-un alt sentiment. A început cu un nod în gât și un gol în stomac. Mă întrebam dacă eu chiar sunt în toate felurile în care ea îmi zisese că sunt. Mă uitam în oglindă și mă scârbea ceea ce vedeam. Am început să vreau să fiu alta persoană. Am început să vreau să fiu ea. Ea era tot ceea ce eu nu reușeam să fiu, ea nu era anxioasă, nu era depresivă, nu avea nasul strâmb și nu era prea slabă. Am văzut din ea un model. O stalkăream obsesiv pe rețelele de socializare, mă uitam la poze cu ea, nu pentru a râde de ea, ci pentru a vedea cât de minunată este, ce frumos se îmbracă, câți prieteni are și ce viață interesantă trăiește. Când luam o decizie, mă gândeam ce ar fi făcut ea. Când făceam un lucru, mă gândeam cum l-ar fi făcut ea. Și mereu era mai bună decât mine, pentru că ea era perfectă, iar eu eram atât de departe de a fi ea. Am căutat ajutor. Când le-am zis prietenilor, mi-au zis că exagerez și că e totul doar în capul meu. Am făcut terapie, doar ca să mă frustreze că progresul era așa lent. Și când toate eșuau, trebuia să o iau de la capăt, iar mintea mea îmi spunea că în timp ce eu mă chinui, ea e fericită. Încă nu am ajuns să mă accept pe mine, dar încerc să lucrez la asta. Și acum, dacă mă gândesc mai bine, poate că mi-a fost frică să scriu asta, și pentru că nu am vrut să admit: încă am nevoie de puțin ajutor.” – Mia, clasa a XI-a

Mă uitam în oglindă și mă scârbea ceea ce vedeam. Am început să vreau să fiu alta persoană. Am început să vreau să fiu ea. Ea era tot ceea ce eu nu reușeam să fiu, ea nu era anxioasă, nu era depresivă, nu avea nasul strâmb și nu era prea slabă. – Mia

„O supărare – ce-i drept, stupidă – de-a mea este provocată de ochelari. Nu doar că îmi urăsc fizionomia fără ei, dar cu? Vai de mine, sunt oribili și arăt îngrozitor. Nu am nicio rezolvare pentru acest necaz: nu pot citi fără ei. Totuși, încrederea mea de sine se oprește în mod misterios în spatele lentilelor. De curând am aflat că este necesar să port și aparat dentar. Bineînțeles, pe termen lung, dantura perfectă sună încântător. Însă mă gândesc cu oroare la cum voi asorta ochelarii fund-de-borcan cu sârmele dintre dinți și cu acneea juvenilă. Țin să precizez că aspectul fizic nu este o prioritate din punctul meu de vedere, dar imaginea unei persoane îi afectează interacțiunile cu cei din jur.” – Ada, clasa a IX-a

„Adolescența mi-am petrecut-o îngropată în tot felul de diete și cure de slăbire – cred că am încercat totul, ajunsesem până la sfaturile de la pagina 20 de la Google. Am fost atât de complexată de aspectul fizic, încât nu mai ieșeam din casă, îmi era rușine să ridic fruntea din pământ când mergeam pe stradă și evitam pe cât posibil să am contact cu oglinda. Știu cât de mult se pune preț pe aspectul exterior la vârsta asta – apoi mai vine și societatea, care îți permite doar să fii gras sau slab, nu există cale de mijloc. Iar dacă nu ești un băț, automat intri în categoria cealaltă. Și eu m-am chinuit să ajung să arăt ca tipele de la Victoria’s Secret – sub nicio formă nu depășeam 500 kcal pe zi și da, am reușit într-un punct al vieții mele să fiu slabă (în adevăratul sens), doar că organismul meu nu era făcut pentru. Ar trebui să fii și tu super ok cu tine, indiferent pe care parte a axei te situezi, pentru că e complet irelevant – îți spune cineva care a escaladat-o pe toată. Sunt la fel de mișto și dacă n-am cu 20 de kile în minus, așa cum și tu rămâi la fel de mișto ca mine și dacă nu porți cupa D la sutien.” – Alexandra, 17 ani

„Eram premianta la chiulit, stăteam în pat cu zilele și la ora șase când se întorceau ai mei îmi împrăștiam hainele, aruncam mâncarea pe care ar fi trebuit să o mănânc și îmi lăsam ghiozdanul la ușă ca să pară că am mers la școală. Mă simțeam ca un agent secret. Dar am ajuns un agent secret atât de bun încât m-am ascuns și de mine. Îmi detestam corpul, carnea și pielea de pe mine îmi părea foarte grea. Era chinuitor să mă îmbrac și ajungeam să stau pe marginea patului îmbrăcată foarte șmecher de altfel, dar cu sufletul în cea mai nasoala țoală. Ura de sine.” – Maria, 18 ani

 

II. 

„Totul s-a întâmplat acum un an, atunci când o persoană a început să mă jignească, într-un mod public, pe o platformă de socializare. S-a luat de aspectul meu fizic, de personalitatea mea, m-a numit «antisocială», «depresivă», «anxioasă». Trebuie admis faptul că noi mai avuseserăm conflicte și înainte, și nici eu nu am fost în totalitate moderată în lucrurile pe care le-am spus. Dar acum regret, pentru că am înțeles cât de mult pot durea lucrurile pe care le spunem, și în ce mod definitoriu ne pot afecta perspectiva asupra noastră.” – Mia, clasa a XI-a

„Societatea românească încă promovează stereotipii toxice care au efecte grave: sexismul, homofobia, rasismul etc. Pot spune că acești factori au dus la producerea fenomenului de bullying pe care l-am experimentat din plin. Cel mai ușor am scăpat prin autocritică: de exemplu la «Ce proastă ești!» am răspuns cu «Nu ți se pare că sunt și urâtă?» (confuzia de pe fețele unora este absolut delicioasă).” – Ada, clasa a IX-a

„Am ajuns într-o discuție aprinsă cu directoarea liceului fiindcă nu ne puteam pune de acord în legătură cu o activitate școlară, pe care eu o coordonam și pe care o vedeam ca pe o modalitate de a educa liceeni într-un mod informal. Însă lucrurile au degenerat, au fost implicați alți profesori, discuții peste discuții prin școală, toată lumea mă vedea lupul cel rău din poveste, deși tot ce îmi doream era să înclin balanța spre elevi. Lucrurile, bineînțeles, nu au ieșit cum am vrut eu; asta după discuții interminabile despre cum nu am bun simț și mă bag unde nu-mi fierbe oala.” – Dumitrița, clasa a XII-a

„Prietenul meu m-a înșelat după un an jumate de relație; am stat o groază după un tip care doar și-a bătut joc de mine; mi-am găsit (literalmente) varianta masculină, numai că drumul din Franța până-n România nu-i ca ăla până la magazinul din spatele blocului; nu am putut să fiu împreună cu primul băiat de care am fost îndrăgostită pentru că nu a vrut maică-mea și punct; am stat cu cineva pentru care n-am avut nicio atracție și n-am simțit absolut nimic doar pentru că nu voiam să fiu singură; am refuzat un tip care bifa cam toate căsuțele mele și am regretat după aceea, dar a fost prea târziu; m-am gândit la x în timp ce mă sărutam cu y – îmi pare rău dacă am ratat vreo categorie și se simte cineva pe dinafară, dar sigur am trecut și prin aia. Am bocit de s-a rupt pământul în două și am zis că n-o să mai întâlnesc pe nimeni cum a fost Cutărescu, cu impresia că mi s-au epuizat toate resursele de iubire pe care le aveam, că eșecul ăsta în dragoste o să mă urmărească toată viața și o să ajung eventual să mă călugăresc – dacă îți sună cunoscut și treci și tu prin asta, așteaptă să se mai ducă puțin timp – ori o să râzi când o să-ți aduci aminte, ori o să-ți fie foarte rușine. Eu tind mai mult spre a doua variantă.” – Alexandra, 17 ani

„Oricât de dureros ar fi, voi deschide și acest subiect. Sunt convinsă că mulți adolescenți se confruntă cu probleme familiale. Eu însămi am trecut prin experiența divorțului părinților. Ulterior, unul dintre ei a decedat. Astfel am ajuns într-o zonă sensibilă sufletește. Cred că niște strașnice consilieri în școli ar ajuta un număr mare dintre persoanele cu supărări similare.” – Ada, clasa a IX-a

„Știu cum e să pierzi pe cineva drag, sânge din sângele tău. Se produce un declic la nivel mental, care nu se mai remediază. Tocmai din acest motiv, n-am să-ți spun «Ai să treci peste» – e o porcărie, nu suport când oamenii ți-o spun în momente de genul ăsta (sau poate că lor nu li s-a întâmplat încă și nu realizează). N-ai să treci niciodată peste. Dar ai să te resemnezi, ai să ajungi să accepți că / se întâmplă / și ai să iei lucrurile ca atare. Oricum, nu prea ai ce altceva să faci. Să fii o epavă pentru totdeauna? Doar pentru că cineva și-a pierdut viața pe care a apucat să și-o trăiască (atât cât i-a fost dat), nu înseamnă că acum trebuie să ți-o pierzi și tu (prematur) în timp ce respiri. Poate fi extrem de frustrant și n-ai să înțelegi sub niciun chip cursul anumitor evenimente – și mai ales, de ce la mine e așa și la alții nu? Și invers. Oricât de stereotip ar fi, pe asta chiar o rezolvă timpul.” – Alexandra, 17 ani

Am trecut prin experiența divorțului părinților. Ulterior, unul dintre ei a decedat. Astfel am ajuns într-o zonă sensibilă sufletește. Cred că niște strașnice consilieri în școli ar ajuta un număr mare dintre persoanele cu supărări similare. – Ada, clasa a IX-a

„Ajungeam într-un sfârșit la școală și luam numai note mici. Am fost în cea mai bună clasă din județ și era o presiune foarte mare de a avea note bune. Țin minte că a venit într-o dimineață directorul la noi și a început să vorbească sarcastic despre cum e foarte greu în acea clasă și, vai, unii dintre noi nu fac față. Ba chiar a venit foarte impunător spre ultima bancă, unde stăteam eu singură, și a spus «Sper că nu a îndrăznit nimeni să aibă media sub 9». Eram singura cu media sub 9, dar la cât de puțin dădeam pe școală nu era chiar așa puțin. Glumele cu notele de 3 erau nelipsite. Mi-am înghețat anul școlar pentru că stările mele se intensificau din ce în ce mai mult. Și m-am gândit că eu contez și că cel mai important pentru sufletul meu este să mă fac bine. Sau mai puțin rău decât eram. Într-o zi m-am dus în glumă la ai mei și le-am zis că eu nu mai vreau să merg la școală. Mă simțeam așa de goală pe dinăuntru. Și am și un gentle reminder pentru cei ce se simt sau s-au simțit fără speranță, ca mine: totul se rezolvă.” – Maria, 18 ani

 

III.

„Am trecut peste destul de multe experiențe mai puțin plăcute, iar rețeta a fost aceeași întotdeauna. Am venit acasă, am tras un plâns din ăla puternic și sănătos cu sughițuri și tot tacâmul, apoi am scris pe-o foaie tooooooot ce mă adusese în punctul în care eram. Așa am făcut și când am luat primul șapte la mate, așa am făcut și când m-am certat cu cea mai bună prietenă, probabil așa aș fi făcut și când am aflat că bunicul meu a murit, doar că eram prea mică și nu știam să scriu. După ce-am pus tot pe hârtie, am citit, am înțeles și ulterior am uitat. Dacă nu am înțeles m-am chinuit până am făcut-o. Chiar cred că dacă nu stai tu cu tine și te lupți ca să pricepi de ce ai făcut un lucru sau de ce ai reacționat cum ai reacționat când s-a întâmplat ceva, nu o să vină nimeni să te tragă de mânecă și să-ți spună: «Bună, prietene, să știi că nu e sănătos să începi să plângi când casierița de la mega nu-ți spune la revedere».

Ar fi frumos și mult mai simplu pentru noi toți, dar n-o să se întâmple. Oamenii nu citesc gânduri. Și nu tuturor le pasă de ce se întâmplă cu tine. Sunt de părere totuși că felul în care gestionezi lucrurile astea se schimbă pe măsură ce crești și te dezvolți, și probabil că în niște ani de-acum o să știu să reacționez și mai bine când mi se întâmplă ceva neplăcut. Până atunci, metoda mea chiar funcționează. Ca o soluție mai rapidă, însă, țipatul în pernă ajută și el.” – Daria-Ioana, 16 ani

„Chiar dacă ajungeam acasă și timp de două, trei, cinci ore plângeam, am reușit să mă reculeg. Abia așteptam să se termine liceul, nu mai suportam. Mă prefăceam bolnavă în fața părinților ca să nu trebuiască sa dau ochii cu profesorii. Sunt conștientă abia acum că uneori întreceam niște limite, și poate aș fi făcut lucrurile diferit. Sunt clasa a 12-a acum, încă dau din coate când ceva nu mi se pare corect, tot plâng uneori până nu mai pot respira – însă sunt recunoscătoare pentru oamenii pe care ii am în jur. Am trecut peste sentimentele neplăcute, în situația asta dar și în general, cu ajutorul oamenilor în care mi-am pus încrederea și care au avut, la rândul lor, încredere în nebunia mea. Nu știu ce as fi făcut fără ei, probabil aș fi rămas la spart telefoane și la o stare constantă de irascibilitate.” – Dumitrița, clasa a XII-a  

Plângi. Eu plâng. Des. Cât de mult pot. Plângi până rămâi fără lacrimi, fără respirație și fără gânduri, pentru că le-ai epuizat de la atâta plâns. Plângi, dar poate ai și niște grijă la șoricei, să nu îi îneci.– Mihaela

 
IV. 

„Au trecut doi ani de atunci. Doi ani în care am învățat cu adevărat că ceea ce nu te omoară, te întărește. Și se pare că am supraviețuit. Doi ani în care am făcut atât de multe lucruri în afara olimpiadei, încât am ajuns să fiu fericită că nu am mers la națională. Probabil că dacă drumul meu ar fi rămas la fel, nu aș fi avut ocazia să văd altceva, să trăiesc alte experiențe, să îmi descopăr alte pasiuni, să cunosc atât de mulți oameni. Ce am făcut să trec peste eșec? Mi-am dat timp mie. Mi-am păstrat dragostea pentru scris, dar nu am mai folosit-o pentru școală, ci pentru mine. Îmi era teamă că dacă nu voi ajunge la națională, nu voi putea reuși nimic. Uneori, cele mai mari temeri ale noastre se dovedesc a fi cele care ne vor face oameni mari. Privind în urmă, realizez că nimic nu e atât de înfricoșător. Doar nedescoperit.” – Miruna, 17 ani

„E târziu și cred că eu așa trec peste. E unu dimineața sau noaptea, cum vrei să-i spui, și cred că eu așa trec peste. Cu lecții învățate, cuibărită în pat cu degetele fugindu-mi pe ecran ca să mai scriu câte ceva. Să mai scriu, să-i mai scriu, să le mai scriu. Scriu. Așa trec peste. Mi se aleargă cuvintele în minte și nu pot niciodată să le prind, așa că le las să cadă. Și uneori ies lucruri frumoase. Frustrările nu trebuie să fie întotdeauna negative. Scriu cât pot. Cât știu. Cât simt. Cât încape. Scrisul e primul remediu / primordial. Ceva stereotip, muzică și filme. Uiți de tine, uiți de ce ți se întâmplă sau, și mai bine, empatizezi cu versuri sau cu acțiunea din film și ajungi la altceva. de multe ori uiți. E chestia aia virală pe net cum că dacă nu contează în cinci ani de acum, de ce să te consumi? Întreabă-te dacă o să te afecteze cu ceva peste un an, doi, trei, cinci. Nu? Atunci încearcă să te liniștești. Peste unele lucruri nu poți trece, dar poți să le absorbi într-un mod creativ și să le ții bine la piept. Poți să aștepți. Cu răbdarea și credința că nu o să mai doară așa tare, treci și marea. Dacă te trezești dimineața cu un gol în stomac, nu dispera.” – Mihaela, 17 ani

„Apăsări, necazuri sunt mai multe. Nu cred că pot să le exprim pe toate, dar știu că eu îmi găsesc alinarea în sport și într-un motan. Practic arte marțiale (mai puțin în ultima vreme, din lipsa timpului) și alpinism (o nouă dragoste cu care încă mă acomodez). Recomand activitatea fizică de orice fel, pentru că m-am confruntat adesea cu dureri de spate, de cap – provocate de statul pe scaun, pentru perioade îndelungate. Animalele de companie (mai degrabă noi membri ai familiei, s-o spun drept) aduc o energie fantastică în locuință. Îmi iubesc motanul ca pe ochii din cap și nu aș reuși să fac față rutinei fără el.” – Ada, clasa a IX-a

„De când eram mică eu desenam. Mereu când eram tristă sau supărată acesta era primul lucru pe care îl făceam. Îmi puneam muzica preferată și începeam să umplu foi cu o multitudine de ,,mesaje și întâmplări". Cele mai bune desene doar așa îmi ies. Ascult foarte multă muzică. Rockul m-a captivat foarte tare deoarece are un ritm alert și îmi alimentează furia pentru a scrie cele mai bune capitole din viața mea cu mesaje foarte puternice despre societate. Scriu tot ce îmi trece prin minte, tot ce mă neliniștește, ce mă bucură, absolut tot. Până se umple caietul și după aceea îi dau foc. Nimeni nu a citit ce am scris și nimeni nu vreau să citească. Iar prietenii sunt totul. Sunt ca a doua familie pentru mine și au cea mai mare grijă de mine când am probleme. Ei mă fac să zâmbesc, mă fac să uit de probleme.” – Diana

„Dă unfollow. Eu dau unfollow. Așa trec peste alte frustrări. Fete frumoase cu care nu poți să nu te compari și alte lucruri la care visezi și de care probabil nu ai nevoie, doar că nu știi încă de ce ai nevoie ca să îți dai seama. Mă rog, ideea e că sunt toate conturile astea care te fac să ai crize existențiale în fiecare seară și care îți vând iluzii. Și uneori îți vând și pastile de slăbit sau mai știu eu ce. Unfollow. Plus limită de timp pentru social media. Eu încă lucrez la asta, dar crede-mă, te distruge încet.” – Mihaela, 17 ani

Mi-am dat seama că este firesc să fiu tristă, dar nu-s propria mea tristețe. În timp ce eu evoluam și deveneam din ce în ce mai tandră cu mine, oamenii mă judecau pentru decizia făcută. Pe alții i-am inspirat în schimb. Și, cel mai important, m-am inspirat pe mine. – Maria

„Cu cât ești mai curajos cu atât viața o fie mai faină. În timp ce colegii mei se ducea la școală, eu mergeam la terapie de două ori pe săptămână, la sală, și mă reapucam de teatru, singurul lucru din viața mea care mă ține sane. Depresia și teatrul au fost ca un Combo de la Mc pentru mine. O tequila cu hormoni și serotonina. Am găsit un sens în suferința mea. Mi-am dat seama că este firesc să fiu tristă, dar nu-s propria mea tristețe. În timp ce eu evoluam și deveneam din ce în ce mai tandră cu mine, oamenii mă judecau pentru decizia făcută. Pe alții i-am inspirat în schimb. Și, cel mai important, m-am inspirat pe mine. La începutul verii, când toată lumea primea coronițe și premii, eu mi-am cumpărat flori și chiar am făcut un fel de ceremonie simbolică că am reușit să fiu puțin mai blândă cu mine. Nu mi-am pus diagnosticul asta singura, și din păcate l-am negat multă vreme. Să ai depresie e ca și când ai avea pneumonie. Uneori nici nu știi că o ai. M-am reîntors în clasa a zecea într-un liceu nou și prima oară când am pășit pe holul nostru mare mi-au sărit scântei din pantofi. «Wow, cum poți sa fii așa sigură pe tine? » Ei bine...anxietatea mea mă mânca pe dinăuntru. Dar lupt. Sunt mai tandră cu mine, mă îndrăgesc și îndrăcesc, se mai întâmplă uneori să lipsesc de la școală și să revin la vechile obiceiuri. Dar acum știu că este okay să nu fii okay. Mediul nou m-a ajutat să o iau de la capăt cu o altă atitudine și multă îndrăzneală de a fi eu, eu autentică. Fac terapie și acum, mă ajută foarte mult. Și nu este o rușine. Încă sunt oameni care cred că am rămas repetentă de sunt așa mare. Ei bine, e adevărat. Am rămas repetentă la materiile iubirea de sine și siguranța emoțională. Dar acum mai mult ca sigur media mea nu e sub 9.” – Maria, 18 ani


Fotografii din arhiva foto a lui Irisz Kovacs, care-și documentează din liceu (acum studentă în primul an la facultate), pe film, viața ei și-a oamenilor din jur.

Bianca Mocan

Ilustratoare

E din Cluj-Napoca. A început să deseneze demult, dar abia de curând și-a găsit calea - desenele si intervențiile peste fotografia analog. Surprinde prin obiectivul aparatului umanul și realul la care mai adaugă un plus de naivitate si iubire prin desene, pentru că, stim cu toții, realitatea poate fi uneori plictisitoare.

Irisz Kovacs

Fotograf

Are 18 ani, e absolventă a Liceului de Arte Plastice Nicolae Tonitza, membru în trupa de teatru Brainstorming şi iso400, ultimul laborator de fotografie analog pentru liceeni din ţară.

Nicoleta Coșoreanu

Reporter

Exploratoare de sisteme. Ale celor de legi, în educație, și ale celor de joc, în sport.  

CUVINTE-CHEIE

adolescent cu_minte sănătate

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile