Nimeni nu vrea să stea aici

Nimeni nu vrea să stea aici

Ce se va întâmpla cu copiii dintr-un loc în care cuvintele cheie sunt „cuțite”, „furt” și „pușcărie”?

10.12.2018

De Anca Iosif, fotografii de Cătălin Georgescu

Un traseu de cățărat începe, de multe ori, în trei puncte. Două prize de care să te agăți cu mâinile, una pe care să înghesui un vârf de picior. Sau invers. Un start pentru rezolvarea unei probleme – mai grea sau mai ușoară –, de la care-ți croiești drum spre top, priză, după priză. Câteodată vei calcula greșit o mișcare, vei estima că e sigur să-ți pui piciorul într-un loc din care va aluneca. Va fi o secundă în care inima se va face mică, frica va invada creierul, șira spinării. Apoi te vei împrăștia pe salteaua acoperită cu magneziu de pe palmele cățărătorilor, ca un balon cu apă aruncat de la etajul doi. Te vei uita alte câteva secunde la tavan și vei aștepta ca pulsul să te prindă din urmă. Te vei enerva că nu-ți iese. Vei relua problema, vei repeta startul în cele trei puncte până când vei depăși punctul de poticnire și vei ajunge în top. Salteaua va fi acolo ca să atenueze șocuri.

Sala de cățărat „Fără Limite” e, de patru ani, salteaua copiilor din Dallas, un cartier din Vulcan, oraș (încă) minier de 20.000 de locuitori, din Valea Jiului. Dallas este o poreclă pentru mai multe cartiere sărace din diferite orașe din România, ironie care trimite la bogăția texană din serialul american din anii ’80 cu același nume. Știrile locale despre cartier deschid, de cele mai multe ori, cu „mascații au descins cu două dube și au făcut trei percheziții”, „unul dintre locurile de evitat, în special noaptea, cu blocurile turn și aleile înguste”, pentru că „un raport al Institutului Național de Statistică arăta că în Hunedoara au fost înregistrate în ultimii ani peste 300 de condamnări la 100.000 de locuitori”. Dallas este printre locurile care ridică cifrele.

Blocurile turn fără interfoane, cu lifturi transformate în debarale și țevi care se văd prin spărturi de pereți la fiecare etaj întunecat, cu haine la uscat pe sârme, afară, cu antene satelit și cu manele răsunând de la ferestre sunt așezate ca-ntr-un amfiteatru, pe trei niveluri despărțite de străzi sau cărări prin pâlcuri de iarbă. Copiii care locuiesc mai jos n-au voie să se plimbe un nivel mai sus, „e periculos”. Unii adulți răscolesc seara containerele de gunoi de pe la colțuri, dimineața femeile își plimbă copiii sau câinii în halate prin fața scărilor, în peticele cu soare; cele două birturi de la parterele blocurilor își așteaptă clienții. Printre blocurile cu acoperișuri transformate într-un orfelinat de saltele, covoare și vitrine, se întrezăresc și crestele deja albite ale masivelor Vâlcan, Parâng, Retezat; stațiunea de schi Straja e la doi pași. Peisajul alpin e un festin pentru ochi și protejează zona de zarvă, dar liniștea e doar aparentă.

La marginea acestui cartier e un loc neașteptat: sala de cățărat „Fără Limite”, care a prins viață într-o fostă centrală, apoi a fost extinsă într-o fostă baie comunală, construită inițial pentru muncitorii din Vulcan. În stânga sălii e Școala nr. 6, la care merg copiii din Dallas. Una dintre regulile cele mai importante ale sălii, spune fondatorul ei, Felipe Silva, e că nu au voie să se cațăre acolo decât copiii care demonstrează că merg la școală, că trec clasa, că se străduiesc să învețe.

Felipe Silva, un brazilian de 31 de ani, s-a mutat acum șase ani în Lupeni, un oraș la șapte kilometri distanță de Vulcan, când soției lui, Janelle, i s-a propus să vină în România să lucreze la Fundația Noi Orizonturi (FNO) – care de peste 20 de ani ajută comunități dezavantajate –, ca să promoveze programul Student Abroad, prin care se fac schimburi de elevi între țări. Felipe a ajutat-o pe Janelle cu promovarea în școlile din zonă, dar în același timp și-a căutat propriul proiect pe care să-l dezvolte.

Cum începuse să se cațăre de puțin timp, s-a gândit cât de folositoare ar fi o sală într-un loc în care nu sunt multe de făcut în timpul liber. Mai mult de-atât, ar fi fost un spațiu în care copiii să se simtă în siguranță, în care să aibă mentori. FNO a sprijinit inițiativa de la început, iar Felipe a scris proiectul, a căutat loc pentru viitoarea sală, a mers prin școli și a întrebat copiii dacă le-ar plăcea o sală, dacă s-au mai cățărat.

Până să găsească spațiu, adunase deja copii din Lupeni în tabere de escaladă pe stâncă și strânsese 10.000 dolari – cât estimase inițial că ar avea nevoie pentru a construi sala –, de la biserici, fundații, prieteni, familie, din State și din Brazilia. Din România nu a primit niciun ajutor la început. În Lupeni, primarul nu i-a dat loc, așa că a apelat la cel din Vulcan, care „a fost mai deschis la idei noi” și care i-a dat fosta centrală și mai târziu băile.

Fosta centrală e acum vopsită în galben, poartă deasupra intrării o plăcuța albă pe care scrie cu negru „Fără Limite” și stă la poalele dealului spre cartierul Dallas, prima priză din traseul copiilor. E 13:30 și deși abia la 15:00 încep antrenamentele, câțiva copii de primară așteaptă zgribuliți pe scările de la intrare ca Felipe să vină să le deschidă, în timp ce împart o pungă cu semințe negre vrac și se duelează în toiege. „Cea mai importantă regulă de la sală e să fim la școală”, spune una dintre fete.

Brunet, bărbos și atletic, Felipe e de-atâta vreme prin preajmă încât e de-al locului. Când se apropie de sală, copiii, care se jucau deja de o oră în frigul de noiembrie, aleargă spre el, îl strigă pe nume și-l iau în brațe ca și cum nu l-au mai văzut de un an. Când scoate câte un „ce faci, mă, acolo?”, pare că e româna lui de Dallas, nu o limbă prinsă în câțiva ani, mare parte furată de la copii. Felipe e acolo cu zâmbet larg, cu „haide, haide, bine” când copiii se cațără, cu „du piciorul drept unde ai mâna dreaptă”, dar și cu fața serioasă de „nu e voie”, când cineva înjură sau se pregătește de vreo trântă.

Singurul preț pe care trebuie să-l plătească copiii la intrare este prezența la școală, a doua și cea mai importantă priză de start în traseul copiilor, regulă de aur pentru care Felipe nici nu trebuie să-și facă griji. Dacă unul dintre copii lipsește de la ore sau nu-și face temele, dar apare la sală, mereu va fi cineva cu „gura mare”, care să pârască.

A doua regulă importantă este să vină la sală în fiecare sâmbătă la prânz, când citesc împreună o carte pentru copii, iar la final Felipe îi întreabă ce s-a întâmplat în poveste, ca să le testeze atenția. La început nu răspundea nimeni, atenția le era distrasă de orice amănunt. Dar acum copiii se înghesuie în răspunsuri și care mai de care sare să-l corecteze pe Felipe când nu pronunță corect un cuvânt. A treia regulă e să vină de cel puțin două ori pe săptămână la antrenamente, ca să demonstreze că-și pot lua un angajament serios.

Felipe intră în sală, dar îi lasă pe copii afară. „Așteaptă, așteaptă”, le face semn mogâldețelor deja agățate pe afară de grilajul ferestrelor, pe la 14:00. Copiii ciocăne, îl strigă pe nume, chicotesc și-și scurg nasuri și obraji pe geamuri. A încercat, de-a lungul anilor, să-i învețe să respecte și alte reguli. Dacă au antrenament de la 15:00-16:00, vin în intervalul ăla, se cațără, apoi eliberează zona și fac loc următorilor. Dar majoritatea vin cu o oră înainte și stau două după. Când e foarte frig afară, îi mai lasă să stea la vorbă pe canapeaua din sală, dar rulajul grupelor e o regulă de aur, pentru siguranța tuturor. Celor mici le e frică câteodată să meargă seara acasă singuri din cauza „oamenilor cu cuțite”, așa că-și așteaptă frații mai mari să iasă, pe scările din fața sălii.

Copiii care așteaptă sunt frați mulți înghesuiți în camere înguste, doi frați într-un pat, două paturi într-o cameră. Sunt copiii care se bucură pentru Sofia, napolitanele orașului la 1 leu, pe care le aduc mereu la sală. Sunt copiii care râd de băiatul cu CES (Cerințe Educaționale Speciale) pentru că nu știe să scrie în clasa a șaptea sau că ia în brațe pe toată lumea și vorbește mult. Sunt adolescenții care se mai acuză unii pe alții cu dățile în care au furat din magazine și intră pe Facebook seara de pe telefoanele mamelor. Sunt copiii îmbrăcați cu haine cu două numere mai mari și care vorbesc despre experiența închisorii ca despre ceva firesc – au avut fie frați, fie tați care au trecut pe acolo sau pe care încă îi așteaptă să iasă. Sunt cei cu părinți în străinătate sau cu familii cu care au încercat s-o ia de la zero în străinătate și au eșuat.

Felipe n-a avut nevoie să facă „reclamă” locului ca să umple sala în primăvara lui 2015. Copiii au mișunat de când începuseră construcția și din primele zile s-au agățat de grilajul albastru de la ferestre cum fac și acum, ca să vadă ce se întâmplă înăuntru, dintr-un loc în care nu li se-ntâmplă mai nimic bun.

„Nimeni nu vrea să stea aici”, spune Felipe, „și nici nu pot să-i încurajez să rămână”. Chiar dacă el are de gând să rămână cu familia lui (soția și cei trei copii) pe termen lung – pentru liniște, pentru posibilitatea de a îmbina cățăratul cu timpul petrecut în familie cu ajutat copiii din Dallas – știe că nu sunt numai lucruri bune, că aici nu au unde să se dezvolte, dincolo de un job de alpinism utilitar, ici-colo.

O zonă care acum 30 de ani prospera datorită industriei miniere, acum oferă doar câteva locuri de muncă la două-trei fabrici din orașe vecine sau la micile magazine locale. A fost vorba să se construiască o fabrică de piese pentru rulajul din mine în Dallas, dar birocrația, hârtiile au fost prea stufoase, așa că patronul s-a răzgândit. Tot în Dallas, printre toate blocurile cu antene satelit stă și un bloc nou, care ar fi trebuit să fie baza telegondolei care urma să lege orașul de pârtia din Pasul Vâlcan, ca să reînvie turismul. Blocul a rămas, telegondola s-a construit ulterior la câțiva kilometri distanță, „o mânărie de 10 milioane de euro de-a primarului și de-a lu’ Udrea”, spunea un localnic venit în vizită, nervos că aici doar se fură, că nu poate rămâne să muncească în orașul lui. „Nu merge nimeni de plăcere în Anglia, mi-ar plăcea să-mi văd și eu copiii crescând.”

Între blocurile turn parcă blocate în timp, în care copiii încă se mai strigă unii pe alții de la balcoane ca să iasă la joacă, Felipe n-are cum să încurajeze copiii să rămână, nici măcar cu argumentul munților care-i înconjoară. „Mulți merg la munte la cules de ciuperci sau de fructe de pădure”. Când cumperi saci de haine de la Second-Hand ca să le arzi în sobă iarna, pentru că e mai ieftin decât să cumperi lemne, ideea de a vedea crestele munților pe fereastră dimineața își pierde farmecul.

1/5
1/5
2/5
2/5
3/5
3/5
4/5
4/5
5/5
5/5

Când se face ora 15:00, Felipe deschide ușa sălii ca să n-o dărâme copiii. Ei intră buluc ca într-un magazin all-dulciuri-inclusive și antrenorul e întâmpinat cu a doua rundă de îmbrățișări și țipete. Fosta centrală cât două garsoniere unite, înaltă de patru-cinci metri, e friguroasă până dă drumul Felipe la radiator. Pe ușă e lipită o foaie A4 cu alte reguli importante de-ale locului: „Să nu ne batem”; „Să nu înjurăm”; „Să nu facem flicul” (dat peste cap din picioare); „Să nu ne băgăm înaintea altora”; „Să nu furăm”.

Spațiul este acoperit pe trei sferturi cu o saltea albastră, în „U”, care asigură bazele traseelor de cățărat de pe cei trei pereți plini cu prize colorate, în toate formele. Lângă unul din pereți sunt câteva cuvinte pictate de copii împreună cu Felipe și voluntarii, printre ramurile unui copac: „credință”; „dragoste”, „bunătate”, „îndelungă răbdare”. Născut, crescut și definit cu valorile creștinismului, ale Bibliei, Felipe le-a adus cu el și în România, dar fără să încerce să le impună cuiva. E acolo când copiii au întrebări despre Dumnezeu. Pe gamba stângă, pompată, întărită de la cățărat, Felipe ascunde pe sub pantalonii largi, verde-limetă, un tatuaj în forma unei creste muntoase, cu un soare deasupra, logo-ul sălii pe care-l poartă și pe tricouri, hanorace sau șepci atât el, cât și copiii. Desenul tatuat este înconjurat și de scris. „Îi mulțumim însă lui Dumnezeu, care ne conduce întotdeauna în biruință.”

Copiii nu simt frigul. Își dau gecile jos, merg la dulăpiorul cu papuci de cățărat donați de producători sau de alte săli și cer măsuri de care unii adulți uită că există. Pereții devin o junglă, prizele liane, iar ei toți maimuțe și Tarzani neînfricați și elastici. Atârnă cu capetele în jos până li se scurge tot sângele în tâmple, stau în echilibru pe pereți în șpagat, se provoacă unii pe alții să facă trasee inventate pe loc. În curând, mirosul de transpirație și cel de praf de magneziu fuzionează, un semn constant c-acolo nu se stă, ci se muncește. Adolescenții stau pe fotoliile maro de la marginea saltelei, vorbesc între ei și se laudă cu antrenamentul lor de la 18:00; acolo „e greu” și „serios” și „de văzut”. Printre ei sunt și sportivii din echipa care colindă țara la competiții; unii dintre ei deja visează la campionate mondiale și lui Felipe i s-a mai spus că au potențial.

N-a fost de la început ideea unui lot de cățărători, însă în ultimii doi ani unii dintre ei au devenit puternici, iar competițiile au devenit un pas firesc. Pe lângă podiumul pe care unii urcă tot mai des, ies din cartier, din oraș, din Vale. Câteodată se mai opresc la un muzeu, își fac prieteni în alte orașe cu care țin legătura. La școală, profesorii îi ridică în picioare să-i laude în fața clasei pentru reușite. Unii antrenori de la alte săli îl întreabă pe Felipe ce le dă să mănânce de sunt așa puternici, iar el râde când se gândește la tot junk-food-ul care intră-n ei. Alții îi spun ce norocos e că-și poate selecționa sportivii, pe când în săli mari se lucrează cu ce aduc părinții.   

Cățăratul le oferă copiilor și un statut, spune Felipe, îi integrează într-o echipă. Pe spatele fiecăruia scrie „Fără Limite” în ziua concursului și cu cât muncesc mai mult, visează mai departe. Cățăratul n-a fost niciodată doar un sport al fizicului, spune Marc, unul dintre voluntarii sălii, un american care mai petrecuse timp cu copiii și-n 2015, când sala era proaspăt deschisă.

Marc a terminat în State un masterat pe tema dezvoltării indivizilor prin sport. S-a întors în Vulcan pentru că e locul în care poate urmări efectele cățăratului pe termen lung. Cum mai petrecuse timp cu copii în tabere de cățărat de câte o săptămână, și-a dat seama aici că nu e același lucru. În tabere insufla niște valori, dar după o săptămână copiii uitau de tot. În schimb, în Vulcan, și Marc și Felipe și restul echipei (soția lui și alți doi voluntari americani) pot face, zilnic, paralele între viețile copiilor și cățărat.

Cățăratul devine scuza pentru a-i întreba ce nu merge în viețile lor și face loc pentru conversații dificile. „Dacă vedem pe cineva care dă un pumn în perete pentru că nu-i iese un traseu și apoi tot el suferă, îl întrebăm de ce face asta”, spune Felipe, „de ce e supărat, de fapt; dacă sunt alte situații în care-și exprimă violența fizic; dacă da, de ce?, și încercăm să le explicăm că nu asta e soluția”.

„Aici intervenim noi”, spune Felipe, „pentru că ei nu fac conexiunile astea încă”, nu văd încă filosofia cățăratului. Nimeni nu vrea să stea aici, dar pentru cei care sunt încă aici și așteaptă să se întoarcă părinți din străinătate, frați din închisoare, sau „să se întâmple ceva”, „Fără Limite” înseamnă: ne „cățărăm împreună”, „învingem frica împreună”, „rezolvăm o problemă împreună”. „Pentru un sport individualist”, spune Marc, „cățăratul devine aici în primul rând un sport de echipă”.

Sala a devenit Căminul Cultural al Dallasului din Vulcan. Pe lângă Felipe care-i antrenează și voluntarii care ajută, cățărătorii mai experimentați îi ajută pe cei mai mici, începători. Le arată cum ar putea să ia startul diferit, îi împing de fund la o cotitură, țipă „haide, haide” și „bravo” când ajung în Top. Pentru victorii și poze rămân valabile fist-bump-urile, cubele sau pozițiile triumfătoare de dabbing (nasul afundat în interiorul cotului și cealaltă mână întinsă în lateral, în sus).

Felipe și restul echipei încearcă să-i implice pe copii în bucătăria sălii. Cei mai mari ajută la creatul traseelor, al schimbatul prizelor de pe perete. „Normal că nu iese bine mereu”, spune antrenorul, „mai pun un șurub strâmb, mai trântesc chestii”, dar ideea e să-i integreze și să-i responsabilizeze.

Tot acolo sărbătoresc zile de naștere, Crăciunul sau își iau rămas bun de la oameni precum Marius, care a lucrat cu ei peste doi ani, dar care acum și-a găsit un alt job și pleacă din Vulcan. Copiii iau hârtii colorate, carioci, desenează inimioare și scriu „prieteni pe viață”, „nu te vom uita” sau „să mai vi pe la noi”. Semnat, Familia „Fără Limite”.

Sunt copiii care deschid ochii pe oricine vine nou la sală, ca pe un Moș Crăciun recurent, care ar trebui să apară cu o desagă plină cu speranțe în traseul lor. Nu-și doresc lucruri, ci ca oamenii să intre, să-i cunoască, să rămână. Cel mai mare neajuns, spune unul dintre băieți, e că se împrietenește cu cei care-i vizitează, apoi ei pleacă. Pe lângă părinții care pleacă la muncă în străinătate, cățărătorii vin, donează echipament, dau niște trasee cu copiii și pleacă; noi i-am întrebat despre viețile lor, i-am rugat să ne arate zona, apoi am plecat. Ei rămân pe traseul din Vulcan, între prizele Dallas-școală, școală-Dallas, între luminițele de decembrie agățate prin oraș despre care povestesc tuturor și crestele albe care se văd în capetele străzilor.

De cinci ani, Felipe a rămas și „Fără Limite” a devenit a treia priză de start în traseul copiilor, după școală și cartier.

Și copiii vin și pleacă de la sală. La început, Felipe lua totul personal, că poate a făcut el ceva greșit de nu mai vor să vină, însă cu timpul a învățat că nu e despre el, că nu toți au aceleași nevoi și că nu le poate împlini pe toate. Cei care rămân cresc; iar schimbările se văd acum, după câțiva ani de muncă, într-o atenție la limbaj, în conturarea unui vis de a face performanță, în respectarea unor reguli, în grija celor mai mari față de cei mai mici, în faptul că unii se spală mai des pe dinți. Dar și-ar dori să aibă un plan mai solid, pe termen lung, o „programă” a sălii, pe care s-o poată prelua și alte comunități și s-o plieze pe nevoile lor (a existat un interes de la Deva).

Pe lângă orele de citit, antrenamente și obligația de a merge la școală, Felipe va aduce și profesori din școală care să facă pregătiri cu elevii înainte sau după antrenamente, care să-i învețe să scrie sau să citească pe cei care nu știu, să-i ajute să treacă clasele, cum au mai încercat și în trecut. Sala a mai fost și locul în care cei care renunțaseră la școală puteau veni, cu promisiunea să se întoarcă la „A doua șansă”, lucru care n-a avut succes pe termen lung.

Unele profesoare îi spun că observă progrese în rezultatele elevilor de când s-a deschis sala, că prezența la ore a crescut.

Sala e deschisă și altor grupuri defavorizate, cum au fost copiii dintr-un orfelinat din Petroșani, orașul de la 11 kilometri distanță, care s-au cățărat luna trecută la „Fără Limite”.

Felipe se mai preocupă la începutul fiecărei luni să dea o strigare online către comunitatea de cățărători, să-i roage să doneze pentru deplasările echipei de concursuri, care abia ce devine mai vizibilă cu ajutorul Jennei, o voluntară din State care ține un jurnal online despre copiii care o trag non-stop de mânecă să le facă fotografii cu aparatul ei. Unii cățărători care câștigă concursuri le donează lor premiile în bani sau în echipament; alte săli le mai donează papuci. Felipe le trimite din când în când mailuri donatorilor cu povești despre progresele, rezultatele copiilor.

Următorul pas din mintea antrenorului este înființarea unei asociații prin care să poată lărgi aria de activități sociale pe care le poate face cu copiii, prin care să creeze, poate, o cantină și să pună bazele unui church group în care să poată povesti despre spiritualitate și valorile creștinismului. Acum se folosește de sală ca mijloc, dar nu toată lumea vrea neapărat să se cațăre, iar Felipe crede că e loc de ceva mai mare, care să-i atragă și pe ceilalți copii, dar și pe alți adulți din comunitate. Momentan, lucrează full-time cu americani.

Un alt eveniment cu sala plină a început în urmă cu două luni cu ajutorul Jennei. „Seara fetelor” a luat naștere când și-au dat seama că puține fete veneau la sală, din cauza băieților mulți, gălăgioși și intimidanți prin țipete și trânte. De când fetele se strâng o dată pe săptămână, seara, prezența lor a crescut și la restul antrenamentelor.

Felipe a mai încercat să organizeze și un grup pentru mame, să le adune să vorbească despre copii, despre probleme în creșterea lor, dar nu a funcționat cum și-ar fi dorit el, pentru că rar, spune Felipe, sunt părinții interesați de ce se întâmplă la sala de cățărat. Ține în schimb legătura cu părinții celor pe care-i duce prin țară la campionate.

Pe trei-patru dintre adolescenți, Felipe i-a ajutat să-și ia certificate de alpinism utilitar, apoi i-a direcționat spre joburi; unii dintre ei au mai petrecut câte o săptămână pe la săli din alte orașe să ajute. 

E sâmbătă și copiii se adună la prânz în jurul saltelelor, pe fotolii, stau turcește sau cum apucă. Felipe se așază pe un scaun în fața lor, cu Luca, băiețelul lui de doi ani agitându-se între genunchii lui. Ia cartea Ultima stație de pe strada pieței și începe să citească pentru cei 40 de puști care așteaptă în semicerc. „Afară mirosea a libertate, dar și a ploaie”, spune Felipe. „A deschis ochi”, continuă el, dar copiii sar repede: „ochii, nu ochi, Felipe!”.

Mai întrerupe povestea ca să le pună întrebări despre ei. „Voi ați mers vreodată cu autobuzul?”, „De ce merge Denis cu autobuzul și n-are mașină?”. „Ăștia cu mașină sunt mai șmecheri”, spun copiii. „Și el era un om simplu? Cum e mai bine?” „E mai bine să te uiți la lucrurile rele sau la lucrurile bine din jurul tău?”, insistă antrenorul, „cum să vezi lucrurile bune când în Dallas e mizerie pe jos și mai aruncați și voi”, le spune mai în glumă, mai în serios. „Vorbesc urât doar că-s din Dallas și asta e așteptarea?”, continuă discuția. „Nuuu”. Concluzia comună a fost că e mai bine să fii un om simplu, decât să încerci să fii „un șmecher”.  

În Dallas mai povestesc adolescenții despre șmecheri, despre data aia când unul a spart un magazin, un adult, despre cum aici nu poți deveni „decât pușcăriaș sau curvă”, despre cum pretențiile de „mari reușite” nu există, „dar măcar să avem cu ce să ne creștem copiii”. Dar mai e și câte o bătrână care face cu mâna de la etajul trei și zâmbește, câte-o copilă nerăbdătoare de banchetul de-a VIII-a pentru care deja a aliniat o rochiță roz. Mai e un afiș cu „apartament cu două camere de vânzare”, pus de cineva care nu a vrut să rămână aici. Se mai aude maneaua cu „aș muta munții din loc”, dar se aud și țipetele, certurile.

Copiii vor povesti cum se uită cu sfințenie la „Ninja Warrior”, „Exatlon” sau „Ultimul Trib”, sau cum iau curent de la vecina. Unii or să spună că nu merg la „Fără Limite” pentru că acolo merg copiii răi din Dallas. Copiii de la sală or să povestească cum au devenit ei „cei mai buni cățărători” sau ce frumos e la munte, la cules de ciuperci. O să fie și băiatul pe tricoul căruia scrie Insane in the game, dar și ceilalți care se înghesuie să facă noduri de alpinism pe o bucată de coardă, în timp ce-și șterg mucii pe mânecă. Or să-și bage picioarele în aceiași papuci de cățărat cu prea multe straturi de transpirație, or să încerce un traseu până li se termină bateriile. Sau până îi dă Felipe afară.

Felipe are mereu în vizor câte un copil care devine din ce în ce mai puternic, ca să decidă când îl scoate la prima lui competiție. De fiecare dată când cineva nou pleacă la drum cu „Fără Limite” află tot Dallasul, e o mică mare sărbătoare. Cei care sunt deja parte din echipă sunt morocănoși în primirea cuiva nou. Mai au și acolo de lucrat la comportamente, știu, dar ca-n orice traseu, mai dau și de prize alunecoase. Cea mai mare grijă acum e să facă rost, pentru prima oară, de niște papuci de cățărat noi pentru copii. Felipe e în contact cu mai mulți producători, dar încă n-a primit răspunsuri concrete.

Așteaptă să apară un filmuleț în care apar și ei alături de Adam Ondra, un cățărător ceh cunoscut, care a prins prize și pe la Băile Herculane într-o toamnă. Știe că asta le-ar aduce vizibilitatea de care au nevoie ca oamenii să înțeleagă că la ei nu e business, ca la o sală normală. „Ei nu sunt copii normali”, spune Felipe. „Au trecut printr-atâtea. Merită mai mult.”

Anca Iosif

Reporter

Curioasă de cărări. Cele pe care le aleg liceenii, cele de prin munți.

Cătălin Georgescu

Fotograf

E pretutindeni și cu ochii-n patru. Se simte mai bine afară decât în casă.

CUVINTE-CHEIE

comunitate ONG abandon elev

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile