O învățătoare dintr-o comună defavorizată spune poveștile a cinci copii pe care i-a pierdut pe drum

O învățătoare dintr-o comună defavorizată spune poveștile a cinci copii pe care i-a pierdut pe drum

Majoritatea elevilor se reîntorc în bănci de astăzi. Alții rămân să facă școală online și mai este o categorie care deși figurează în catalog, nu mai face niciun fel de școală. Peste 15% dintre elevii români abandonează studiile. Ca să poți să combați fenomenul, e nevoie de o intervenție complexă. Nu e suficient un cadru didactic dedicat, nu e de ajuns un mediator școlar sau un asistent social care își face treaba. E vorba despre toți împreună și în plus, de autorități locale și naționale care să creeze condiții decente de trai. Florentina Tituleac, învățătoare într-o comună dezavantajată din Brașov, a descoperit acest lucru încercând să-i țină în clasă pe toți elevii ei. În ciuda eforturilor, nu a reușit. Povestea a cinci dintre elevii pentru care mai notează în catalog doar absențe, în Școala 9.  

08.02.2021

de Florentina Tituleac
Înainte să devin învățătoare într-o zonă defavorizată din județul Brașov, m-am întrebat adesea de ce sunt atât de mulți copii care abandonează școala. Mi-am promis că eu nu voi renunța la niciun elev și voi face tot ce-mi stă în putință pentru a-i aduce pe toți la ore, însă realitatea mi-a demonstrat că oricât de mult ar lupta un cadru didactic cu abandonul, unii copii nu pot fi întorși din drum. Acum sunt în al treilea an de activitate cu elevii mei de clasa a II-a, pe care i-am avut încă din clasa pregătitoare, și am ales să scriu poveștile a cinci dintre copiii care măresc an de an rata abandonului școlar.

Niciodată nu am avut prezență 100% la clasă și nici nu am promovat toți elevii. Motivele nu au ținut de nivelul de cunoștințe al copiilor, ci de faptul că unii se pierd pe drum. Unii nu vin deloc pentru că – spun părinții – „nu vor”, alții vin și abandonează din diferite motive: nu au haine, nu au rechizite etc. Dar mai există și o categorie a celor plecați în străinătate cu familiile lor, dar care nu sunt retrași din sistemul de învățământ de aici. Mi-a luat doi ani să pot să scriu despre o parte dintre copiii pe care i-am pierdut pe drum pentru că abia acum am reușit să accept că nu poți schimba tot ceea ce vrei. De la unii nici nu am apucat să-mi iau de la revedere, în timp ce cu alții am plâns în ultima zi în care au venit la școală. Am ales poveștile a cinci copii pe care mi-i aduc foarte bine aminte, de parcă aș fi și acum învățătoarea lor.

copil care scrie pe caiet

Mario

De fiecare dată când era câte un conflict la noi în clasă, Mario era acolo și începea: „Doamna me, staț sî vă zîc cum o fost.” Era mărunțel, cu o față perfect rotundă și râdea cu o poftă de molipsea toată clasa. Într-o zi le-am dat acasă o fișă pe care o lucrasem pentru a o arăta părinților. A doua zi, el nu o mai avea și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu ea. „O aprins mama focu'”, mi-a spus scurt, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru.

Mama lui Mario (pe tatăl lui nu mi-l amintesc) purta mereu batic și vorbea mult. Era printre cei mai vocali părinți din clasă și unul dintre aceia care mi-au spus o vreme „Doamna D. (educatoarea copiilor) era altfel”. La ședințe era mereu în prima bancă, gata să-mi dea acordul sau să mă critice pentru tot ceea ce spuneam. Nu era nepoliticoasă, dar nici nu i-ar fi plăcut să iau decizii fără să o întreb. Tot ea a fost cea de la care am primit prima apreciere: „Era doamna D. altfel, dar hai că vă înțelegeți și dumneavoastră cu ei.” Acum, când mă uit peste pozele de la început de clasă pregătitoare, zăresc imediat chipul lui Mario. Îmi amintesc că la un moment dat doi copii s-au contrazis și am întrebat întreaga clasă cum ar trebui să procedăm și pe cine să credem. Atunci Mario a propus să facem testul cu „gâdiliciul”: s-a apropiat de fiecare dintre cei doi și i-a gâdilat sub bărbie (avea să piardă cel care râde). Nu mai știu cine a avut dreptate, dar am râs cu toții cu gura până la urechi, așa cum ne învățase Mario.

O vreme mi-a tot povestit cum va veni tatăl lui din Germania și vor pleca cu toții acolo, dar nu am luat în serios ceea ce spunea. Doar că dintr-o dată nu a mai venit. Am aflat de la colegi că plecase în străinătate. Mama nu mi-a spus niciodată nimic și nici să îl retragă de la școală. A rămas în catalog până la finalul anului, când i-am încheiat situația ca fiind „neșcolarizat” din cauza absențelor. Când ceilalți colegi ai lui începeau clasa I, el era reînscris în clasa pregătitoare, unde a mai stat un an, doi sau trei până putea fi scos din sistem.

Roxana

Pe Roxana am câștigat-o cu un rucsac. I l-am dat după vreo două zile consecutive de venit la școală. La început își punea sticla de apă în biblioteca cu cărți. Am încercat să o conving să o țină în banca ei, dar nu am reușit. În fiecare pauză de masă, îmi împărțeam biscuiții cu ea. Niciodată nu lua mai mulți decât îi trebuiau și învățase, în puținul timp în care am reușit să o țin la școală, să spună „mulțumesc”. Stătea lipită de mine, iar dacă eram nevoită să merg la toaletă, ea mă aștepta la ușă. Toată ziua îmi zicea: „To, uiti ci-o făcut. Uiti ci faci aia.” În timp ce ceilalți elevi își formaseră niște rutine, pentru Roxana era de neconceput ca un copil să-și ia singur o carte din dulap sau să-și ia un șervețel pentru a-și sufla nasul.

Când nu era lângă mine, era lângă geam, sperând să o zărească pe mama ei care vine să o ia înapoi acasă. În fiecare zi rămânea plângând, deși avea opt ani deja și era tot în clasa pregătitoare. Mama ei îmi povestise că așa a făcut și cu un an înainte: „Îi rușâni, Roxanî. Ești mare. De ce nu stai?” Ea era analfabetă și înțelegea cumva că era important ca fiica ei să învețe să scrie și să citească, însă era peste puterile ei să o convingă să vină la școală. Îi promitea dulciuri și la venire, și la plecare, o îmbrăca în fiecare zi cu haine curate și-și răpea câteva zeci de minute în fiecare zi pentru a o aduce la școală, chiar dacă avea copii mici acasă.

Venise de câteva ori pe la începutul anului școlar, apoi a lipsit o vreme. S-a reîntors prin februarie, când nu mai avea rucsacul. „L-a luat tata la muncă”, mi-a spus, iar eu i-am promis altul dacă va veni măcar trei zile la școală. Nu a mai venit. Nu am făcut niciodată rost de un număr de telefon de acasă. Am trimis de mai multe ori mediatorul școlar, însă eu cred că acolo nu era suficient ca mama să o îmbrace în fiecare zi pe Roxana să o aducă la școală. Era mult mai mult de lucru, iar eu nu am avut nici resursele, nici pârghiile necesare pentru a lupta mai mult să o țin în școală.

Nicolas

În prima zi din acest an școlar, în poarta școlii și-au făcut apariția părinții lui Nicolas, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Mama venea rar la școală pentru că lucra, însă vorbeam săptămânal la telefon. Tatăl era cel care îl aducea în fiecare zi, participa la ședințe și semna tot ce mai era de semnat. „Noi plecăm”, mi-au spus amândoi aproape deodată. Tatăl deja fusese plecat o dată în Germania și aranjase lucrurile astfel încât să plece toți acolo.

Nicolas era unul dintre cei mai buni elevi din clasă: știa să scrie, să numere și să socotească. Mai avea de lucrat la citit, dar era pe drumul cel bun. Își făcea mereu temele și își petrecea pauzele cu colegii săi, jucându-se prin curte. Uneori avea nevoie de mai mult timp pentru a termina o activitate, dar știam că acela era ritmului lui și îi dădeam spațiul necesar. Lucra foarte îngrijit și era atent la detalii.

Anul acesta a venit două săptămâni la școală, așa cum mi-a promis mama, iar apoi, într-o vineri, verișoara lui (care e tot în clasă la mine) a deschis ușa și a spus: „A plecat Nicolas. Azi dimineață.” Am înghițit în sec și i-am scris mamei un mesaj pe Whatsapp în care i-am spus cât de mult mi-a plăcut să-l am pe Nicolas ca elev și le-am urat drum bun. Știu că au luat decizia de a se muta și cu gândul la binele copiilor.

Peisaj de iarnă în Gârcini, Brașov, localitatea unde predă Florentina Tituleac

Foto: Peisaj de iarnă în Gârcini, Brașov, localitatea unde predă Florentina Tituleac

Ioana

Ultima dată m-am întâlnit cu Ioana anul trecut școlar, înainte de pandemie, când coboram din autobuzul care mă ducea acasă. „Uite, doamna mea!”, i-a spus fetei cu care era și pentru o fracțiune de secundă am crezut că vrea să mă strângă în brațe. S-a îndreptat înspre mine, dar apoi a ezitat. Nu știu de ce, eu aș fi îmbrățișat-o oricum, chiar dacă nu mai era eleva mea.

O avusesem în clasa pregătitoare și prima dată a venit la școală pe la mijlocul primului semestru. A intrat într-o zi în clasă, mi-a spus un „Eu-s la tine în clasă” foarte răspicat și s-a așezat într-o bancă. Din părul dezordonat i se desprindeau niște bucle frumoase care-i cădeau mereu peste față. Era sprintenă și dacă avea de zis ceva, zicea, indiferent că era oră, pauză sau vorbea altcineva. Se bătea cu băieții din clasă și nu se sfia să folosească înjurături chiar în timpul activităților. Cred că pe ea am înțeles-o cel mai puțin, deși ar fi avut mare nevoie de asta.

Nu i-am cunoscut niciun părinte și niciun frate. I-am tot spus eu că vreau să vină mama sau tata la școală să-i cunosc, să vorbim, dar mereu avea câte o scuză pregătită: „E la muncă” sau „Se duce la doctor”. Nici măcar nu am aflat cu cine locuia, dacă părinții erau acasă sau era rămasă în grija unei rude. Nu am văzut-o niciodată la cerșit, dar sunt sigură că acolo mergea ori de câte ori urca în autobuz. Din acest motiv nici nu venea la școală. Repeta clasa pregătitoare a doua sau a treia oară.

Denisa

Denisa a venit la noi în clasa pregătitoare, însă după câteva săptămâni de la începerea școlii. Mai avea un frate cu un an și ceva mai mare și nici el nu mai fusese înscris la școală până atunci. Se prezenta ca fiind Denisia în loc de Denisa și nici mama ei nu știa care e forma corectă a numelui fiicei sale. Mama era analfabetă, iar un tată nu exista în viața copiilor și nici măcar în certificatul de naștere.

Denisa lipsea mult, dar în același timp venea destul de des astfel încât să-i pot încheia mediile și să treacă clasa. Era o fetiță senină, copilăroasă și inocentă. Îi plăcea să coloreze prințese, unicorni, curcubeie, iar dacă ar fi avut sclipici roz de pus deasupra, i-ar fi plăcut și mai mult lucrarea făcută. Venea la școală cu tot felul de markere în culori neon, cărți de colorat, abțibilduri, iar în pauze fetele se strângeau în jurul ei pentru a se juca împreună. Era mai înaltă decât colegii ei și avea mari lacune în învățare.

Anul trecut școlar, când începusem al doilea semestru, mama era deja plecată din țară. Se interesa de ea sora ei adolescentă, care dădea din cap la tot ce spuneam, dar eu îmi dădeam seama că e degeaba. Apoi am schimbat strategia și vorbeam doar cu Denisa: o lăudam pentru fiecare lucru bun, îi dădeam responsabilități și încercam să o fac să se simtă bine la școală. Cumva funcționau aceste lucruri, ea era fericită, iar numărul înjurăturilor pe care le folosea a scăzut considerabil.

După începerea pandemiei, i-am trimis printr-un coleg materiale de lucru. Atunci încă era acasă, însă nu mi-a răspuns niciodată la telefon. În septembrie, când am reînceput școala, am aflat că plecase... în Anglia, în Germania, în Italia – nu am înțeles niciodată unde, dar nu mai era aici.

*Toate numele copiilor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

Florentina Tituleac

învățătoare

Imediat ce a terminat cei trei ani de Jurnalism la Iași, și aproape tot atâția de scris la Opinia studențească, s-a orientat către un alt domeniu: învățământul. Acum este învățătoare într-o zonă defavorizată și încearcă în fiecare zi să-i învețe pe copii că lumea este mult mai mare decât comunitatea în care trăiesc.

CUVINTE-CHEIE

abandon scolar, florentina tituleac, copii care nu mai vin la scoala, brasov

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile