Iulia Hoelzli, profesoară de germană și engleză la Liceul Teoretic German „Johann Ettinger” din Satu Mare, se afla, pe 6 februarie, în Turcia cu alte două cadre didactice, când a început cutremurul. Cele trei colege, venite pentru un proiect Erasmus, se cazaseră de câteva ore într-un hotel din orașul sudic Adana.
„Water guards”, proiectul pentru care au călătorit, face parte din Erasmus+, program UE care susține, între altele, mobilitatea elevilor și a profesorilor, schimbul de experiență cu școli din alte țări europene și lucrul în echipă. Elevii liceului din Satu Mare au mers, de pildă, în Grecia și în Italia, unde au colaborat cu alți tineri pe teme de mediu.
Întâlnirea din Turcia era, însă, doar pentru profesori. Aceștia ar fi trebuit să petreacă acolo o săptămână și să facă un plan comun pentru reducerea consumului de apă în școli. Totul pornind de la soluții propuse de elevii lor. Cei din Satu Mare au venit cu ideea să organizeze în liceu o campanie de conștientizare și să lipească afișe cu îndemnul: „Nu lăsați apa să curgă!”. Dar profesoarele n-au mai apucat să împărtășească planul lor.
La 4:17 dimineața, la câteva ore după ce-a ajuns în Adana, pe Iulia Hoelzli au trezit-o ușile unui dulap, care se zgâlțâiau. Are 38 de ani, n-a prins cutremurul care a marcat România în 1977, însă i-au povestit cei din familie despre el.
Peste 11.000 de oameni din sudul Turciei și din nordul Siriei și-au pierdut viața în urma seismului, potrivit informațiilor de până acum. În Adana au fost confirmate 167 de decese, iar aproape 4.000 de persoane sunt rănite.
„Evident că am fost speriate, dar noi nu am fost în epicentru. Colegii profesori din Turcia ne-au spus că își petrec noaptea în mașină pentru că le este frică să intre în case. Unii au pierdut prieteni în alte orașe afectate de cutremur”, a spus Iulia Hoelzli, într-un interviu pentru Școala 9.
Iulia Hoelzli, cu mai mult timp înainte de plecarea în Turcia Fotografie: Arhiva personală
Profesoarele au revenit în țară pe 7 ianuarie, cu unul dintre avioanele militare care au transportat salvatori români în Turcia.
Școala 9: Dormeați când a început cutremurul?
Iulia Hoelzli: Da, dormeam. Eram cazate la hotel, unde am ajuns cu câteva ore în urmă. Știu că am auzit ușile de la dulap cum se mișcau foarte tare. N-am realizat ce se întâmplă, eram și destul de obosită. După ce m-am trezit, mi-am dat seama că se mișcă camera, podeaua. Primul instinct a fost să deschid ușa și să mă pun sub tocul ușii. Asta știu că trebuia să fac în Vrancea, asta ni se spunea și la școală de multe ori.
Am bătut la ușile de la camerele colegelor din România și Grecia și le-am zis și lor să stea sub tocul ușilor.
Eram la etajul trei din patru, iar hotelul era înconjurat de clădiri foarte înalte. Blocurile de locuințe au peste 10 etaje.
S-a simțit destul de tare cutremurul și am avut senzația că nu se mai termină (a durat aproximativ 75 de secunde, scrie Washington Post, n.r.). Era foarte lung, față de ce experimentasem eu în țară, în Vrancea. Sunt din Focșani, unde au loc frecvent cutremure. Și acolo te scutura, dar era o chestiune de secunde.
Cred că m-a ajutat faptul că știam cum să reacționez. Unii colegi profesori au trecut pentru prima dată printr-un cutremur și erau și mai afectați emoțional.
- S-au așezat sub tocul ușii și alți oameni cazați în hotel? Au fost oamenii care s-au panicat?
- Am avut anumite semne de întrebare, dacă nu ar trebui să cobor, pentru că ceilalți oaspeți - din Turcia erau - au fugit pe scări în timpul cutremurului. Ei s-au panicat.
Eu nu mă simțeam în siguranță să cobor. Eram de câteva ore în hotel, nu mai țineam minte dacă erau candelabre sau lucruri care se puteau dărâma.
„Au fost incredibil de multe replici. Din când în când, simțeai că se mișcă pământul”
- Ce ați făcut după ce s-a oprit cutremurul?
- Am coborât în lobby-ul hotelului, pentru că erau multe ieșiri. În cazul în care s-ar fi îngrămădit lumea să iasă, n-am fi riscat să ne călcăm în picioare în panica momentului. Puteam ieși imediat în curtea și în grădina hotelului.
Când erau replici, asta făceam. Au fost incredibil de multe replici mai mici sau mai mari (peste 100, n.r.). Din când în când, simțeai că se mișcă pământul.
Am mai urcat în cameră doar să ne mai strângem din lucruri. N-am mai stat sus. Sută la sută a fost un impact emoțional. Evident că am fost speriate, dar noi nu am fost în epicentru.
Locatarii din clădirile înalte din apropiere au venit în hotel, acolo și-au petrecut restul zilei. Nu se mai simțeau în siguranță în casele lor. Colegii profesori din Turcia ne-au spus că își petrec noaptea în mașină pentru că le este frică să intre în case. Unii au pierdut prieteni în alte orașe afectate de cutremur.
Cât am așteptat și ne-am gândit ce să facem, a ajutat faptul că nu eram numai noi din România, erau și profesori din Polonia, respectiv din Grecia. Chiar și profesorii din Turcia au stat cu noi cât au putut.
- S-a prăbușit vreo clădire dintre cele mai înalte din apropierea hotelului?
- Vizavi de hotel s-a dărâmat un bloc de locuințe. Din câte am înțeles era o clădire mai veche. Izolaseră perimetrul, erau echipe de intervenție și încercau să salveze oamenii.
Restaurantele și moscheile și-au deschis ușile pentru oricine voia să intre. Ofereau ceai și cafea, aveai sentimentul că ești legat de o comunitate.
De obicei ne bucuram să mergem cu elevii în Erasmus, pentru că au posibilitatea să profite și ei de experiență. Acum ne-am bucurat că am fost fără ei.
„În România, am impresia că mulți merg pe principiul: nouă nu ni se poate întâmpla”
- Vă amintiți vreun cutremur mai puternic din perioada petrecută în Vrancea?
- Eram la țară la bunica, în 1990. Mi-l amintesc, pentru că a fost destul de mare, peste 6 grade.
Când eram studentă la Cluj și veneam acasă în Vrancea, deschideam televizorul și vedeam că a fost cutremur. Noi de multe ori nici nu simțeam, pe cele de 4 le mai simțeam, iar atunci cădeau și cărți din bibliotecă.
Cutremurele micuțe nu le băgam în seamă. Ni se spunea la școală, mi-au spus și ai mei acasă cum se simte cutremurul, ce să fac. Să nu folosim liftul, să ne adăpostim sub o masă sau sub ceva solid, să stăm departe de ferestre, să nu cumva să se spargă. (Mai multe despre cum să procedați în cazul unui cutremur, aici.)
Despre cutremurul din 77 mi-au povestit părinții; locuiau tot în zona Vrancei. Dar am vorbit ulterior și cu prieteni care au trecut prin acel cutremur. Unii își caută chirie în București în clădiri fără bulină roșie. Îi preocupă mult asta.
Într-o astfel de zonă, ideal ar fi să ai tot timpul un rucsac pregătit cu strictul necesar. Noi acasă nu l-am avut pregătit niciodată. În România, am impresia că mulți merg pe principiul: nouă nu ni se poate întâmpla.
E foarte OK că am trimis echipe de intervenție în Turcia, e normal să sprijini cum poți. Dar mă întreb: Oare pentru noi ce se face la nivel local?
- Cum ați procedat ca să reveniți în țară? Ați contactat Ambasada României din Turcia?
- Luni dimineață (după cutremur, n.r.) am luat legătura cu serviciul consular român de la Ankara și am spus că suntem în Adana, aproape de zona afectată de seism. Ne-au rugat atunci să le trimitem și un mail.
Tot primeam telefoane din țară, rudele ne spuneau că au auzit la știri că România trimite două aeronave care vor ateriza pe aeroportul din Adana. Ziceau să mergem la aeroport, poate ne întoarcem cu unul dintre avioane.
Când am sunat a doua oară la consulat, ni s-a zis că vor veni aeronavele respective, dar că sunt în principal pentru grupul de studenți din zona epicentrului. Ei erau tot cu Erasmus.
Am mers, totuși, la aeroport, să vedem dacă au loc și pentru noi. Între timp, ne-au contactat și cei de la consulat. Apoi, am așteptat la aeroport până ni s-a transmis ce avem de făcut.
În jurul orei 11 sau 12 noaptea am decolat, știu că la 2 dimineața am aterizat la Otopeni.
Fotografia principală are scop ilustrativ Sursa: Profimedia
