Alin Brînzan este student al Facultății de Medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. Este pasionat de film, literatură și muzică, iar în jurnalism a găsit oportunitatea de a vorbi despre subiectele lui preferate.
Pentru a nu știm câta oară spunem și noi, odată cu alții, că importanța pe care o acordăm ca societate educației – și ne referim la dimensiunea macrosistemică –, școlii, reflectă nivelul nostru de educație și capacitatea de a gândi în perspectivă în folosul comunitar. De această dată, ne gândim la situația complicată și încă încâlcită a educației timpurii, adică a anilor de dinainte de grădiniță (cei pe care generația noastră i-a petrecut la bunici, în cele mai fericite cazuri). Creșa. Un domeniu aflat într-o etapă dinamică acum și cu un statut încă insuficient reglementat legislativ, care permite diverse anomalii.
Profesoara de franceză Ioana Baboș a înțeles într-o zi că o prinde mai bine rolul de învățătoare, pentru că le poate preda elevilor cu ajutorul poveștilor și jocurilor. Vrea ca ei să o cunoască și dincolo de porțile Școlii Gimnaziale „Gheorghe Lazăr” din Zalău, unde lucrează din 2012. Așa că prin rotație, i-a luat pe copii la ea acasă o după-amiază pe săptămână, unde au copt prăjituri sau i-a dus la circ. În fiecare decembrie donează împreună haine, jucării și hrană pentru copiii și bătrânii vulnerabili. Pun la cale astfel de activități toată luna, înainte de Crăciun.
Am fost la una dintre primele școli publice din țară care au acceptat elevi ucraineni, refugiați în urma invaziei rusești. Sunt 16 înscriși deja la Școala „Pușkin” din Brăila, unde 70% dintre elevi sunt lipoveni. Aici limba rusă e principala cale prin care elevii ucraineni se pot înțelege cu colegii lor. Cei mai mulți vor rămâne „până când se va termina războiul”, iar profesorii au acum o dilemă: în ce limbă să învețe copiii refugiați: română, ucraineană sau rusă?