Îmi plăceau în copilărie și adolescență excursiile pe care dirigintele meu, profesor de geografie, le organiza duminica (am prins vremurile în care săptămâna avea șase zile lucrătoare, așa că noi aveam cursuri și sâmbăta, este adevărat, doar până la ora 12 – prindeam acasă, pe la 13, desenele animate cu Mihaela), în împrejurimile orășelului în care am crescut, bun prilej pentru a înțelege mai bine formele de relief, dar și pentru a ne cunoaște unii pe alții.
Vremurile miuțelor și jocurilor de-a prinselea pe mijlocul străzii au apus. Orașele au devenit tot mai nesigure pentru copii, iar părinții tot mai temători să-i lase singuri. Mai mult, nu doar că și-au pierdut locurile de joacă, treptat rămân și fără dreptul de a-și însoți părinții la restaurant sau în hoteluri. S-a întâmplat recent ca un local din București să impună regula ca cei mici să stea permanent așezați, dar e un trend global. Polarizată, discuția pendulează între „locurile child free încalcă drepturile omului” și „copiilor crescuți cu prea multă libertate le lipsește bunul simț”. Dar dezbaterea e multifațetată și cu rădăcini până în comunism.
Augustus Gloop din volumul „Charlie și Fabrica de Ciocolată” este descris drept „enorm” într-o nouă ediție. Aceasta se numără printre modificările făcute de editorii din Marea Britanie ai cărților lui Roald Dahl, în parteneriat cu o organizație care promovează incluziunea. „Matilda” și „Marele uriaș prietenos” sunt alte câteva povești pe care Dahl le-a scris cu zeci de ani în urmă și pe care le-au citit multe generații. Au existat numeroase reacții atât în presă, cât și pe rețelele sociale cu privire la această formă de „cenzură”, cum o numește, de pildă, scriitorul Salman Rushdie.