Andreea Tancu, să-i spunem așa, este profesoară și dirigintă la o clasă de elevi de a V-a. Este pentru prima dată când primește dirigenție, dar are deja o experiență didactică de cinci ani. Andreea are 28 de ani. A terminat facultatea la 21 de ani (nivel licență), apoi masteratul la 23 de ani și a intrat imediat după aceea în învățământ.
-NcC9.jpg)
În vară am fost cu toții martorii unei mișcări de solidarizare extraordinară, când a avut loc greva profesorilor. Am apreciat vocile care ne-au susținut. Am asistat însă și la hărțuirile celor care, după caz, se aflau fie în tabăra greviștilor, fie a celor care au continuat să predea. Zilele acestea s-a discutat despre cazul Goethe, unde o mămică a acuzat un profesor de bullying după ce nu și-a mai trimis copilul la el la meditații. De ce nu ne solidarizăm și în astfel de cazuri? De ce nu ne solidarizăm să reclamăm abuzurile?
Rezultatele de la simularea Examenului de Evaluare Națională au stârnit iar multe patimi. Ne propunem, în acest articol, să discutăm puțin despre implicațiile acestora cu atenția orientată spre elevi. Eu, Monica, am scris despre votul de blam acordat profesorilor într-un alt articol, care va apărea mâine în Dilema Veche, în care am încercat și să atrag atenția asupra procentului ridicat de note mici mai ales în mediul rural și în cele dezavantajate, în general. Acum, însă, vrem să discutăm și despre cât de mare este dezastrul din perspectiva existenței/nonexistenței unor competențe relevante, respectiv a cunoștințelor subsumabile acestora. Cât este de mare, așadar, dezastrul?
