
E pretutindeni și cu ochii-n patru. Se simte mai bine afară decât în casă.

În fiecare vineri din martie, Andreea Cristea, 18 ani, ne spune, pe capitole, o poveste mai mare despre ce înseamnă să fii licean. Aceasta e a patra și ultima parte.
Jose Francisco Filho a fost un star al voleiului brazilian în anii ’80. Atacurile sale de la fileu i-au adus supranumele de Pelé do Vôlei (Pelé al voleiului). Invitat de Cristina Pîrv în România, brazilianul a condus câteva antrenamente la academia pe care cea mai titrată voleibalistă română din istorie a deschis-o la Cluj și la Turda. Ajuns la 64 de ani, Filho a povestit pentru cititorii Școala 9 cum „un copil sărac care făcea foamea a ajuns să joace la cel mai înalt nivel”.
12 ani de școală și cinci de facultate, 17 ani legați cu aceeași rutină: eu într-o bancă, în fața mea profesorul. Am 56 de ani și de 28 de ani sunt profesoară în învățământul special (dintre care trei ani în Statele Unite, unde am lucrat cu elevi de liceu cu dizabilități de învățare). Ce mi-a rămas din cei 17 ani sunt câteva episoade, nu multe, în care am fost surprinsă, uimită, scoasă din zona de confort. Astăzi, când discutăm încrâncenat despre o nouă lege, eu mă întorc mai mult către profesorii care m-au format. Nu au fost atât de mulți. Putem astăzi să aducem mai mulți astfel de oameni în sistem?