„Lumea se schimbă și nu avem voie să stăm pe loc”

„Lumea se schimbă și nu avem voie să stăm pe loc”

Pentru o învățătoare din Timișoara, cariera înseamnă să înveți continuu. Chiar și după 30 de ani la catedră.

29.01.2019

de Nicoleta Rădăcină, fotografii de Sebastian Tătaru

Gabriela Sorca avea 18 ani în ’89, când s-a așezat prima oară la catedră în Biled, satul său natal din apropierea Timișoarei. Azi, la 47 de ani, e învățătoare la secția de germană a Liceului Teoretic Nikolaus Lenau din oraș, absolventă de Biologie (licență și master) și masterandă la Management Educațional și Dezvoltare Curriculară.

În contextul în care sistemul încurajează profesorii să adune – pe banii lor – diplome într-un dosar, iar formarea continuă este mai degrabă formalitate, am vrut să vedem cum gândește un profesor pentru care formarea continuă de calitate e o prioritate și una dintre soluțiile care poate ajuta învățământul românesc.

Deși nu mai e la începutul carierei și ar putea preda și la gimnaziu sau la liceu, învățătoarea Gabriela Sorca își folosește toate oportunitățile de învățare în domeniul care o satisface cel mai mult: educația elevilor de primară.

*

Deși ne numim mai nou profesori pentru învățământ primar, mie-mi place să spun că sunt învățătoare în al treizecilea an de activitate. Am făcut liceul pedagogic german (actualul Colegiu Național Pedagogic „Andrei Șaguna” - n.r.) la Sibiu și cred că dacă nu exista acel liceu – care era un fel de școală profesională în care am învățat ce trebuie să facă un învățător, de ce face, cu ce face – formarea mea nu ar fi fost la fel, doar cu facultățile de astăzi. Ce am deprins de acolo a fost în primul rând o deschidere. Deși eram în comunism, aveam contact cu profesori care aveau rude în Germania sau alte țări, aflam ce fel de manuale au, ce se întâmplă în sistemul lor.  

*

Dar vremurile s-au schimbat și, ca să fiu în pas cu toate schimbările, am urmat și o facultate, am făcut un masterat, apoi încă unul, și consider că, periodic, ar trebui să ne upgradăm. Trecând gradele didactice – definitivatul, gradul II, gradul I –, mi se părea că nu are cum să fie acesta finalul ascensiunii în carieră. Aveam deja gradul I și 11 ani de învățământ și mi s-a părut o provocare să văd cum e să fii și profesor de gimnaziu și liceu, așa că m-am înscris la Facultatea de Biologie în 2000. Partea științifică m-a interesat dintotdeauna, dar aveam ocazia să văd și în ce constă formarea profesorilor. Atunci mi-am dat seama că unele lucruri nu funcționează pornind de la formarea inițială, unde nu e suficientă practică pedagogică. Așa că am început să îmi conving colegii că formările continue sunt șansa noastră, că lumea se schimbă și nu avem voie să stăm pe loc.

*

Deși puteam preda la gimnaziu sau liceu, n-am putut să-mi las dragostea față de copiii din ciclul primar. Cu toate cunoștințele acumulate, am simțit că aveam ceva în plus de oferit la primară și am rămas în continuare cu ei. Cei mici sunt foarte iubitori, au nevoie de căldură și oferă multă iubire, iar satisfacțiile vin în fiecare oră și fiecare zi. Spun foarte multe lucruri pozitive, „cât ești de bună”, „câte ne înveți”, și-și motivează mai departe învățătorul.

 

 

Biologia m-a ajutat destul de mult în munca cu elevii. Altfel le vorbeam despre natură, despre cum să protejăm ce vedem în jurul nostru, despre plante, animale. Iar modulul pedagogic din timpul facultății m-a ajutat în munca cu părinții. Din punctul ăsta de vedere, erau lucruri mai actuale decât cele pe care le învățasem eu înainte de ’89.

*

M-am hotărât să mă înscriu la al doilea masterat în septembrie 2018 când, înainte de începerea anului școlar, a apărut o ordonanță. Învățătorilor de la secțiile de predare în limba minorităților naționale li se interzicea să mai predea și limba română. Noi am simțit-o ca pe un afront adus demnității noastre. Adică am studiat în România, în limba română, am dat aceleași examene ca și colegii noștri de la secția română, doar că am avut în plus limba minorității. Mai aberant era faptul că, dacă te mutai la o școală românească, cu predare în limba română, puteai face acest lucru cu aceleași studii, cu aceeași diplomă.

Am luat atitudine așa cum am știut – am scris memorii ministerului, președintelui țării, Avocatului Poporului, pentru a demonstra că este discriminatoriu și nu are nicio justificare. Ordonanța s-a abrogat, dar am rămas cu conștientizarea faptului că trebuie să fim uniți ca să facem ceva pentru educație.

*

Am constatat atunci că îmi place să cunosc oameni, să aud poveștile lor, să văd ce se întâmplă și în alte școli, și am considerat că masteratul e și o oportunitate de a face un schimb de experiență. Auzisem lucruri minunate de la câțiva colegi care absolviseră Management Educațional și Dezvoltare Curriculară, iar eu consider că tot timpul avem ceva de învățat.

*

Când am început sesiunea în ianuarie, după o pauză de sesiuni, nu mi-a fost ușor să fiu eu cea evaluată. Mi s-a părut că începe stresul. I-am văzut pe colegii tineri care abia au terminat licența și sunt cumva intrați într-un ciclu de „învățăm, suntem evaluați, învățăm, suntem evaluați”. Deși nu mi-a fost ușor la început, feedback-ul e binevenit. Așa cum le spun și elevilor, din greșeli învățăm, iar dacă greșesc ceva e clar că trebuie să-mi asum și să învăț din asta.

*

Pentru că dimineața merg la școală și seara la masterat, am uneori zile foarte încărcate, în care simt foarte multă oboseală, dar și zile în care simt foarte multă mulțumire sufletească. Oboseala e oboseală fizică, dar trece că trece. Pentru că simt că fac ceva ce mă ajută pe mine, îi ajută și pe elevii mei, și nu în ultimul rând pe colegii mei. Mereu vin și le povestesc ce-am mai aflat nou la un anumit curs, dau mai departe ce învăț.

*

Nu am mai avut în familie profesori, dar cred că am fost un model bun. Pentru că fiica mea, Andrada (n.r. învățătoare la același liceu, despre care poți citi aici), n-aș putea să spun că mă urmează, ci că mă depășește. Deși nu am îndemnat-o să se facă și ea profesor, chiar i-am spus care sunt dezavantajele meseriei – remunerația, faptul că statutul cadrului didactic nu e cel care ar trebui să fie în societate –  probabil că a văzut, de-a lungul timpului, doar zâmbetul meu pentru tot ceea ce mă mulțumește în această meserie.

*

E un lucru extraordinar să înveți de la propriii copii. Eu am învățat foarte multe de la Andrada – din metodele de predare, modul în care ea abordează integrat anumite subiecte, cât e de originală în confecționarea materialului didactic, ce idei îi vin să facă lucruri extraordinare din nimic. Discutăm cum am ținut o anumită lecție, ce material am găsit, despre copiii care au rezultate foarte bine și cei care nu reușesc să își însușească tot ce predăm, despre cum să-i ajutăm pe acei copii – în general, ne cunoaștem și elevii una celeilalte. Discutăm despre sistem, ce nu funcționează și ce am face noi altfel. Discuțiile noastre sunt de la profesionist la profesionist, în proporție de 80% despre școală. 

*

Nu m-am gândit niciodată să fac altceva pentru că mă consider un profesionist aici. Unde văd că nu știu ceva, nu mi-e rușine – la nicio vârstă – să mai învăț ce nu știu. Dacă văd că ceva ce eu făceam în mod constant într-un fel nu mai funcționează așa, nu am nicio problemă să schimb. Am avut un singur gând, la un moment dat, să plec din țară și să încerc să fac același lucru în Germania, însă mi-a trecut destul de repede. Simt că aici am de făcut ceva, nu în altă parte. Că, într-o oarecare măsură, mică, contribui la educația din țara noastră.

*

Munca mea e cu copii, dar nu muncesc doar cu ei, ci și cu părinții lor. Pentru că noi degeaba vrem să-i schimbăm doar pe copii, copiii aceștia trăiesc în familii. Dacă familia nu înțelege ce facem noi la școală și face altfel acasă, n-avem cum să schimbăm generațiile care vin. Doar muncind de aceeași parte cu părinții putem face lucrurile să funcționeze. Astfel, eu învăț cine este copilul de acasă, iar părintele află cine este elevul – cum se comportă copilul lui când este elev. Așa că vorbesc cu părinții și despre comportamente, și despre potențial, talentele copiilor, preocupările și pasiunile lor, în ce ar putea să investească părintele. Eu am învățat să comunic mai eficient cu ei și să le explic mai bine cum văd lucrurile, că ele nu sunt fie albe, fie negre, că pot fi mai multe teme pentru cei care cred că în prezent sunt prea puține, că există acea muncă suplimentară pe care poate s-o facă din proprie inițiativă.

*

Eu cred că problemele noastre în învățământ vin astăzi tocmai de la formare, inițială și continuă. Oricât de mult am vorbi despre programe școlare, manuale, dotarea școlilor, management și motivație, dacă s-ar investi în formarea inițială și continuă a cadrelor didactice și ea ar fi actualizată vremurilor, rezultatele ar fi mai bune. La masteratul de Management Educațional și Dezvoltare Curriculară am înțeles cum se face un plan managerial, un plan de dezvoltare instituțională, am învățat despre educația adulților, am ținut o lecție studenților –  experiențe care, prin feedback, nu pot aduce decât creștere profesională.

*

Investiția în formarea continuă din propriul buzunar cred că ține și de priorități. Situațiile diferă, dar să investesc în mine este o prioritate. Chiar dacă scot bani din buzunar și uneori e mai greu, o fac pentru că simt că este prioritatea mea.

 

  • Aș dori să văd programe adaptate vârstelor copiilor. După denumire, clasa pregătitoare trebuia doar să pregătească copilul pentru școală. La noi în programă s-au coborât nivelul și anumite teme și conținuturi cu un an, ceea ce duce la frustrare. La matematică, cel puțin, se fac operații cu trecere peste ordin până la 30-31, câte zile are luna. Înainte se făceau abia în clasa a II-a. Învățătorii se văd nevoiți să alerge mai mult prin conținuturi, preocupați să le bifeze și nu să formeze competențe, așa cum ar trebui. Din cauza aceasta se văd și diferențe, pentru că nu toți copiii sunt capabili, din cauza vârstei lor, să înțeleagă anumite noțiuni.
  • Aș dori să văd formare reală inițială și continuă. Cu multă practică și cu asumare. Unii studenți spun „m-am înscris la mai multe facultăți, dar aici am intrat la fără taxă” –  nu acesta să fie criteriul după care să îți alegi viitoarea meserie.
  • Aș dori să văd un management – mă refer la toți ordonatorii de credite, de la minister până la inspectorate și directori de școli – cu oameni competenți, oameni care să-și dorească să facă din învățământul românesc unul de calitate.
  • Aș dori să se respecte legea, inclusiv în acordarea bugetului de 6% din PIB, unde și salariile să mai crească, iar cadrele didactice să fie mai motivate.

Nicoleta Rădăcină

Reporter

Reporter la început de drum, #peteren și social media. În timpul liber își schimbă culoarea la păr ca pe dresuri.

Sebastian Tătaru

Fotograf

Încă învață despre fotografie. Un optimist, curios și constant cu dor de ducă.

CUVINTE-CHEIE

învățător statu-quo

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile