În vară am fost cu toții martorii unei mișcări de solidarizare extraordinară, când a avut loc greva profesorilor. Am apreciat vocile care ne-au susținut. Am asistat însă și la hărțuirile celor care, după caz, se aflau fie în tabăra greviștilor, fie a celor care au continuat să predea. Zilele acestea s-a discutat despre cazul Goethe, unde o mămică a acuzat un profesor de bullying după ce nu și-a mai trimis copilul la el la meditații. De ce nu ne solidarizăm și în astfel de cazuri? De ce nu ne solidarizăm să reclamăm abuzurile?
Rezultatele de la simularea Examenului de Evaluare Națională au stârnit iar multe patimi. Ne propunem, în acest articol, să discutăm puțin despre implicațiile acestora cu atenția orientată spre elevi. Eu, Monica, am scris despre votul de blam acordat profesorilor într-un alt articol, care va apărea mâine în Dilema Veche, în care am încercat și să atrag atenția asupra procentului ridicat de note mici mai ales în mediul rural și în cele dezavantajate, în general. Acum, însă, vrem să discutăm și despre cât de mare este dezastrul din perspectiva existenței/nonexistenței unor competențe relevante, respectiv a cunoștințelor subsumabile acestora. Cât este de mare, așadar, dezastrul?
A terminat Colegiul de Informatică „Tudor Vianu” în comunism, când abia apăruseră PC-urile. A fost printre puținii olimpici la informatică ai țării, iar părinții săi au lucrat amândoi la Centrul de calcul înființat de Grigore Moisil. S-a angajat la Google în SUA în anii 2000, deși nu știa nimic atunci despre companie. S-a întors în țară fiindcă și-a dat seama că vrea să predea într-un loc unde să facă o diferență. De 13 ani pregătește elevi care ajung printre primii pe țară în fiecare an. Crede că România e pe bune tare la informatică și că lucrul ăsta trebuie încurajat. Într-un interviu pentru Școala 9, Cristian Frâncu vine cu o opinie contrară percepției generală despre sistemul de educație românesc: „E unul bun. Cine spune altfel nu are comparație!”.