Editorial. De unde vine nevoia noastră de a fi premiați, obsesia pentru locul unu cu coroniță? Asta m-am întrebat când joi seară, pe 24 octombrie, pășeam pe lângă covorul roșu de la Opera Națională, unde deja veneau invitații pentru Gala Premiilor pentru Directorii Anului 2024.
Am avut ocazia să particip în calitate de membru observator din partea Consiliului Elevilor la concursurile de directori și directori adjuncți din județul meu, Vrancea. Observator înseamnă că nu am avut voie să pun întrebări candidaților, din păcate. Am văzut profesorii devenind elevi și nu unii foarte bine pregătiți, am văzut profesori fără viziune, perorând discursuri lăbărțate și deloc concrete. În plină pandemie, când școala a fost în nemilosul joc online-offline, am întâlnit profesori care se visează directori, dar nu știu să lucreze pe calculator.
Poate este o amintire falsă, nu știu, dar tind totuși să cred că într-unul dintre manualele din clasele primare exista o povestioară despre un băiat care, trecând pe lângă un om din sat, nu i-a dat binețe, iar acesta i s-a adresat căciulii cu proverbul pe care cred că mai toți îl cunoașteți. Privind în urmă cu experiența omului de la catedră, îmi spun că povestirea cu pricina (dacă o fi existând) avea caracter moralizator și viza dezvoltarea unor atitudini, într-o vreme în care nu se vorbea despre modele curriculare, despre competențe, despre dezvoltare personală, într-o vreme în care se implementau programe analitice, iar manualul era unic și sfânt, într-o vreme în care respectul...