E luni dimineață și coridorul strâmt de la intrarea în sala de sport devine neîncăpător, odată ce copii și părinți se strâng și se așază unul în spatele celuilalt.
Trei băieți pare că s-au întâlnit după mult timp, râd unii la alții și gesticulează. Un bărbat în costum de sport se oprește la fiecare, îi pune mâna pe umăr, îl privește în ochi și întreabă: „Ce faci, cum a fost în vacanță? Distracție?”.
Unul dintre ei, creț și vioi, îl urmărește râzând. Răspunde prin semne rapide, aranjându-și aparatul auditiv, o bucată de plastic transparent care îi îmbracă spatele urechii drepte.
E prima zi a anului la Școala Gimnazială Specială pentru Surzi nr. 1 din București, iar festivitatea de deschidere se ține în sala de sport. Dintre cei peste 100 de elevi din clasa pregătitoare până în clasa a X-a, câteva zeci se strâng în școală, unii împreună cu părinții, își revăd colegii, sala de clasă și camera de internat sau le cunosc pentru prima dată. Elevii au deficiențe de auz și deficiențe asociate (dificultăți în vorbire, vorbire cu sunete distorsionate, întârziere în dezvoltarea limbajului), dar și afecțiuni din spectrul autist, iar peste jumătate dintre ei provin din mediul rural, din familii cu puține posibilități. Pentru că mulți vin din afara Bucureștiului, deschiderea anului nu are o oră fixă, ci familiile se adună treptat, de-a lungul zilei. „Noi aici facem ceva simplu, nu e așa festiv ca la alte școli”, spune Iulia Măndășescu, profesoară de psihopedagogie specială. În fața tuturor, directoarea ține o cuvântare de început de an și cheamă și profesorii diriginți ca să îi prezinte. Când ajunge și ea în față, Iulia roșește în obraji și le spune: „Mult succes și un an nou cât mai bun!”.
În vârstă de 32 de ani, Iulia e profesoară de psihopedagogie specială la școala cu trei etaje din Bucureștii Noi, unde petrece uneori și 10 ore pe zi.
Rolul psihopedagogului într-o școală din învățământul special este asemănător cu cel al unui diriginte și, împreună cu un educator, acesta suplinește lipsa unui părinte, mai ales pentru copiii din provincie care locuiesc în internat, și se asigură că elevii primesc atât cunoștințele cât și afecțiunea de care au nevoie.
Când a început să predea în școală, în urmă cu opt ani, Iulia a plâns mult pentru că nu mai lucrase până atunci în învățământul special. Dar, după primul an, s-a obișnuit și a învățat că e important ca mai întâi să stabilească un contact cu copiii și să aibă o perioadă de conexiune pentru ca ei să aibă încredere în ea.
După festivitatea de deschidere, Iulia merge în sala ei de clasă, la etajul al doilea. Astăzi, împreună cu colega ei educatoare, Alexandra, primește în grijă o generație nouă de copii, pe care îi va ghida din clasa pregătitoare, care începe astăzi, până în clasa a opta. Pe cele 10 mese cu câte un scaun în față stă câte o foaie de hârtie pe care e desenat conturul unei figurine, alături de câte un suport cu creioane colorate. Pe rândul din față sunt și două pahare din plastic – unul roz deschis, pe care scrie „VALI”, altul colorat cu albastru și negru, pe care scrie „ROBERT”. În dreptul lor stau doi băieți, primii care au ajuns deocamdată la școală. Amândoi poartă cămașă albă, vestă bleumarin și blugi. Pe podea, Iulia golește o găleată cu jucării și una de cuburi Lego, aranjează o saltea și le face semn băieților că se pot juca pe ea dacă vor, iar cei doi își dau jos adidașii și rămân în șosete. Când scoate un set de fotbal în miniatură și îl așază pe o masă, Vali, unul dintre ei, în vârstă de șapte ani, se ridică rapid.
„Vali, te-ai încălțat?”, îl întreabă Iulia. „Când nu poți să faci ceva, să-mi spui să te ajut.”
„O să stați în aceeași cameră”, îi mai spune Iulia despre el și Robert, în vârstă de opt ani, și adaugă că vrea să-i spună un secret. Se apropie de urechea lui: „Vreau să fiți prieteni”.
În clasă, scaunele sunt îndreptate spre o tablă neagră, magnetică, pe care scrie: „Bine ați venit!”, iar dedesubt „2018-2019”, lângă un balon în formă de 0, agățat de rama tablei. O hârtie plastifiată atașată de tablă printr-un magnet arată semnele din limbajul mimico-gestual și corespondentele lor în alfabet. Lângă ea, o altă hârtie arată simbolurile simțurilor: miros, văz și auz.
La clasă, copiii încep prin a învăța simțurile. „Făcând apel la simțuri”, spune Iulia, „putem să-i învățăm și limbajul mimico-gestual și obiectele.” Nu toți copiii știu limbajul semnelor, fie că e vorba de copii ca Vali, care aude și vorbește, fie de copii ca Robert, care nu o poate face pe niciuna. Până să ajungă să le predea discipline ca limba română, biologie, matematică, Iulia comunică cu ei folosind limbajul semnelor în paralel cu cel verbal, pentru că e important să-i deprindă să citească pe buze și, pe cât posibil, să vorbească.
La fel de important este ca ei să nu simtă că le sunt impuse lucruri, inclusiv să se joace într-un anumit fel. Primele zile sunt de acomodare, când copiii se obișnuiesc cu mediul, cu spațiul, cu jocurile și jucăriile și le descoperă de unii singuri. Iar Iulia și Alexandra, educatoarea, au rolul unor ghizi supraveghetori.
În scurt timp, în clasă intră o femeie care ține de mână un băiat și spune că sunt de la centrul de plasament din Alexandria. Băiatul nu vorbește, doar o privește cu ochi mari. Împreună, urcă la etaj și îi arată internatul. În camera numită „Iepurașii”, băiatul, pe nume Andrei, zâmbește când vede cele opt paturi cu așternuturi colorate și dulapurile portocalii. Aproximativ 80 de copii locuiesc acum în internat, după ce a fost renovat complet în ianuarie 2018, printr-o finanțare oferită de ING. Pe lângă orele cu elevii, Iulia e și omul care se gândește tot timpul cum poate să îmbunătățească timpul petrecut în școală, dar și viața copiilor. În 2014, ea și patru colege au înființat Asociația pentru Motivație în Psihoeducație, prin care atrag fonduri pentru școală și participă la proiecte în colaborare cu alte școli. Așa au cumpărat câteva mașini de spălat și au decorat spațiile de joacă și odihnă de la fiecare etaj, sala de mese, camerele-club, cu canapele și televizoare, și au construit Atelierul de făurit lumi, un spațiu de joacă și lucru nonformal care a dus la crearea trupei de teatru a școlii. Pentru copii, terapia și activitățile de joacă făcute împreună fac minuni în dezvoltare și în câștigarea de încredere în sine.
Poate cea mai mare nevoie la clasă e aceea de o programă și manuale speciale pentru copii cu deficiențe de auz și deficiențe asociate. Printre manualele publicate pe site-ul Ministerului Educației Naționale pentru anul școlar 2018 nu există și unele pentru învățământ special, dar, potrivit Iuliei, un plan-cadru nou, cu programe naționale de învățare, există din acest an și va intra în vigoare din septembrie 2019. (N am primit încă o confirmare oficială din partea Ministerului.) De opt ani de când e profesoară, Iulia și colegele ei adaptează manualele din învățământul de masă la munca cu elevii. Copiii cu tulburări din spectrul autist învață în clase diferite de cei cu hipoacuzie, după un plan-cadru diferit.
Înapoi în clasă, Iulia și colega ei pregătesc copiii pentru masa de prânz. Se spală pe mâini la chiuveta de lângă sala de clasă, apoi se așază în șirul indian format deja de copiii de la alte clase care așteaptă să intre în cantină. E puțin trecut de ora 1, iar de-a lungul zilei Iulia mai așteaptă copii la școală. Mai devreme, a primit o vizită de la un fost elev, care anul trecut a absolvit gimnaziala iar acum e în clasa a IX-a la un liceu tehnologic. A adus un buchet de flori și i-a urat Iuliei un început bun de an școlar.
„Mi-am dat seama câtă responsabilitate avem față de ei”, spune ea. „Știu că ei ne văd pe noi ca pe niște magicieni în viața lor.”
