Cifrele arată așa: în 2022, dintre cei 31.532 de candidați, 27.148 s-au prezentat la proba scrisă din cadrul concursului de ocupare a posturilor didactice/catedrelor vacante/rezervate din învăţământul preuniversitar, iar 48,68% dintre aceștia au obținut (înainte de contestații) note peste 7. O parte dintre ei vor ști până în 1 august dacă la începutul anului școlar vor fi angajații unei școli. Cealaltă parte va mai aștepta, uneori până la finalul lunii august.
De ce își doresc un post în sistemul de învățământ? Salariile din domeniul educației nu sunt foarte mari (nici nu s-ar putea spune că sunt îngrozitor de mici, dar o majorare salarială ar fi binevenită), statutul profesional al cadrelor didactice nu este valorizat așa cum probabil ar trebui, iar imaginea celor de la catedră are de suferit din diverse motive (și nu vom intra acum în analiza lor). Unii ar răspunde – probabil – că a fi profesor presupune să contribui la formarea noilor generații de adulți și că li se pare că este o misiune nobilă aceasta, alții că este o meserie care li se potrivește, există și dintre aceia care ar putea spune că este singurul loc în care pot activa având în vedere studiile pe care le-au finalizat.
Discutând noi doi despre motivul pentru care ar veni cineva în sistem, despre comentariile răutăcioase ale celor de pe margine care susțin că „este frumos în învățământ: trei ore de muncă pe zi, 62 de zile de concediu”, am decis să răspundem la o întrebare pe care ne-am adresat-o reciproc: „de ce ai ales să fii profesor/profesoară”.
— De ce am ales să fiu profesoară? Nu știu nici eu sau poate știu, dar motivele sunt mai multe și se amestecă acum în mintea mea; poate pentru că în copilăria și adolescența mea profesia aceasta avea prestigiu social, poate pentru că bunicii și părinții mei se raportau la cadrele didactice cu respect și prețuire, poate pentru că doamna Ioana Pop, învățătoarea mea, m-a fascinat prin modul în care ne preda și prin tot ceea ce organiza pentru noi și împreună cu noi. Să nu râzi, Horia, dar în clasa a III-a am început să mă joc de-a școala – eu fiind evident învățătoarea. Îmi înșiram păpușile pe canapea (fiecare primise un nume și un prenume, multe dintre ele preluate din cartea de telefon), făceam prezența (îmi confecționasem dintr-un caiet un catalog), apoi le predam (predându-le nu făceam decât să-mi consolidez cunoștințele și să-mi formez deprinderile, dar nu știam atunci acest lucru) și le evaluam. Puneam întrebări, răspundeam, le certam pe păpușile care nu erau atente, le lăudam pe cele active, dădeam note etc.
Am luat în serios posibilitatea de a deveni profesoară în liceu, locul în care am avut șansa să întâlnesc câțiva oameni care erau atipici pentru acea epocă. În primul rând Doru Pruteanu, profesor de limba și literatura română, cel care va rămâne pentru mine MODELUL. Nu mi-a predat la clasă decât ocazional – orele lui părea happeninguri educaționale, dar erau foarte eficiente și a trebuit să treacă ceva vreme să-mi dau seama că aveau ceea numim astăzi coerență didactică, o legătură evidentă între obiective și etapele lecției, doar că principiile pe care le aplica erau ale constructivismului, nu ale predării tradiționale. DP (așa i se spunea) a fost însă profesorul meu la EXPERIMENTAL, cercul nostru de lectură, literatură, scriere creativă, jurnalism, dezbatere, muzică etc., iar atitudinea lui nonconformistă (era un fel de Socrate din „Liceenii” – înainte ca seria regizată de Corjos să apară) m-a făcut să mă imaginez adesea în ipostaza feminină a lui Doru Pruteanu.
Al doilea profesor nonconformist care m-a împins spre profesorat a fost dirigintele meu, profesorul de fizică Ioan Chiorean. Nu am fost eu prea fascinată de materia pe care o preda, în schimb îmi plăceau orele de dirigenție, modul în care relaționa cu noi, modul în care arunca (cu o oarecare grație) catalogul pe catedră și modul în care, cu spatele la aceasta, sprijinindu-se într-o manieră inconfundabil de marginea ei, începea să ne vorbească despre lumea în care trăim. Și a fost și teacher Serena Olaru... Știi, nu regret că am făcut această alegere. Cred că mi se potrivește să fiu profă. Mi-ar plăcea să fi fost și eu un fel de Doru Pruteanu sau de Ioan Chiorean pentru elevii mei. Mi-ar plăcea să fi contat cu adevărat în devenirea lor. Dar tu, Horia? De ce ai ales să fii profesor?
— Eu n-am ales să fiu profesor. Am ales să rămân profesor sau poate mai degrabă m-a ales profesia pe mine. Spun asta pentru că la terminarea facultății nu mă gândeam prea mult la ce va urma, iar în timpul acesteia mă gândisem cu atât mai puțin. Trăisem boemia ei, atât cât se putea în condițiile în care nu locuiam, totuși, în cămin, ci acasă la părinți, fiind din Cluj-Napoca. Cu toate acestea, îmi aduc aminte perfect că perioada cursurilor, seminariilor și mai ales a practicii pedagogice îmi plăcuse. Orele la care asistasem, la doamna profesoară Lucia Țuculescu, în Colegiul Național „George Barițiu”, unde am și ajuns apoi, până în ziua de astăzi, titular. Lecția finală, pe care o pregătisem vreo săptămână, analiza poeziei „Plumb” de George Bacovia, asistat de doamna profesor universitar, pe atunci doar asistent universitar, Alina Pamfil, fusese o sărbătoare și un succes pe care nu îl voi uita vreodată. Dar nu făceam, totuși, pe atunci, prea multe socoteli de viitor. Și-n vara de după terminarea facultății, cum am mai povestit, am fost la mare și la munte, am dat admitere la ceva masterat, iar apoi de-abia, prin toamnă, într-o doară, am zis că n-ar strica să trec pe la inspectoratul școlar, poate prind ceva ore, să mai câștig un ban. Ce experiență a fost și aceasta! Am urcat scările instituției într-o zi de septembrie, când toate concursurile și repartițiile pe posturi se încheiaseră, mai erau câteva zile până la începerea școlii, și-am bătut la ușa pe care scria Inspector școlar de limba și literatura română. S-a auzit o voce: Intră! Am intrat și în birou era o singură persoană, cu spatele la mine, jucându-se pe un calculator cum erau cele de prime generații, Solitaire. Am așteptat în prag, până și-a terminat runda și s-a ridicat oarecum greoi de pe scaun. O doamnă în vârstă, dar cu un aer de rafinament, căruntă, cu chip sever: Elena Neagoe. I-am spus că sunt proaspăt absolvent și aș vrea, dacă mai sunt ceva ore de română, să le iau. S-a uitat lung la mine și a zis că are o jumătate de catedră, la țară, într-un sat navetabil, și că la o adică le-ar putea combina cu o jumătate de catedră de muzică. Te duci? m-a întrebat. Am zis că oricum am făcut și opt ani de pian, deci aș putea să merg. Perfect, a zis, mi-a completat ceva hârtie și mi-a spus să mă prezint la școală a doua zi. Așa a început aventura mea profesorală. Dar, desigur, apoi s-a cristalizat cu toate amintirile sedimentate din gimnaziu și liceu, de la profesorii despre care am mai scris și care mi-au marcat copilăria și adolescența, iar unii dintre ei mi-au fost și apoi, în anii de formare profesională, mentori. Și ca să-i înșir pe câțiva aici, pe scurt: doamna dirigintă, profă de română, Elena Cârstocea (dar și soțul dânsei, nenea Mitică, proful pe care nu l-am avut la clasă, dar de la care am învățat multă literatură și gramatică în liceu și chiar ulterior, la facultate), doamna Monica Morar, profa de istorie, doamna Cornelia Vlad, profa de română din primii doi ani de liceu. Aceștia, mai ales, dar mai sunt și câțiva alții, cu marcaje sporadice, dar nu nesemnificative, cum ar fi profa de franceză din liceu, o nonconformistă. Cred că cel mai mult mi-am dorit și am încercat, apoi, când am rămas profesor, să fiu asemeni lui Dumitru Cârstocea, prof cool îl simțeam, combinat cu Cornelia Vlad, și ea o profesoară care, așa cum am scris cândva, mirosea a literatură și prin asta seducea. Nu știu cât am reușit, dar când mi se întâmplă să aud de la cineva că X clasă m-a regretat când am plecat sau că X clasă m-a iubit, mă gândesc că ceva-ceva am reușit.
Poți fi profesor pentru că ți-ai dorit asta din copilărie, ai simțit o chemare. Poți fi profesor pentru că, la un moment dat, profesia te-a ales. Știm profesori care au venit spre învățământ crezând că nu au alte opțiuni și s-au regăsit în profesia aceasta sau nu s-au regăsit, dar totuși au rămas. Știm profesori care au ales-o pentru beneficiile (așa-zise) pe care le-ar avea sau pentru că li s-a părut că e o profesie stabilă, odată ce reușești să obții un post de titular. Știm și profesori care au renunțat la profesorat, deși erau buni, pentru că au obosit după o vreme să dea concursuri anuale, fără să obțină post. Știm, din păcate, și profesori care sunt doar prin încadrare profesori, dar au lehamite de profesia asta sau care pur și simplu nu îi fac față, nefiindu-i potriviți, dar rămân pentru că nu se descurcă nicăieri altundeva. Știm profesori...
Voi, colegii noștri, ce fel de profesori sunteți? De ce sunteți profesori? Cum ați răspunde la această întrebare? Așa, în câteva cuvinte, pe o ilustrată de vacanță, cu mult soare...
