Noua lege a educației prevede o suplimentare cu 75% a costului standard per elev cu CES integrat în învățământul de masă. Este specificat și că aceștia vor fi înmatriculați doar dacă acea școală „dispune de resursă umană și bază materială corespunzătoare, inclusiv de cadre didactice de sprijin și itinerante.”
„Copiii cu dizabilități au dreptul să învețe în orice școală” este un slogan des auzit atât la televiziune cât și într-o mulțime de campanii pentru egalizarea șanselor, în proiecte educaționale, în legea învățământului. Este adevărat, au acest drept. Îl au de mulți ani, nu este o noutate. Și nu există copil care, putând face față învățământului de masă, să nu fie de dorit să se găsească acolo, într-o clasă dintr-o școală obișnuită.
Dar ce se întâmplă cu copiii care au diferite tipuri de nevoi speciale? Tendința politicilor pe plan internațional este cea de integrare. A tuturor copiilor, indiferent de tipul nevoilor speciale pe care îl au, indiferent de deficiență, indiferent de locație.
Ca profesor care am lucrat cu copii cu deficiență mintală de la ușoară la gravă, cu copii cu deficiențe de vedere, de la totală la parțială, cu copii cu deficiențe multiple sau, în Statele Unite, pentru trei ani, cu copii cu deficiențe de comportament, consider că această integrare forțată, a tuturor copiilor, nu este benefică, în primul rând, acestor copii. Nu doar la noi, dar nicăieri în lume.
La noi în țară, o problemă mult mai gravă și importantă este ce se întâmplă cu tinerii care absolvă, în învățământul de masă sau special, clasa a X-a, care este obligatorie. Ce fac ei, acești adolescenți, după ce termină școala?
Cum lucrez eu cu copiii cu deficiențe grave
La școala la care profesez de 15 ani lucrez cu copii cu deficiențe multiple. Progresele pe care le fac sunt foarte mici, într-un interval de timp îndelungat. Cei mai mulți dintre ei reușesc, după 10 ani de școală, să se îmbrace singuri, să mănânce singuri, să se orienteze în spații cunoscute, să scrie, cel puțin numele, să socotească, să numere, să coloreze în contur, să aranjeze în ordine diverse obiecte (să facă un șir de mărgele, de exemplu, urmând un model), să împletească folosind fire groase de lână, să planteze flori și să le îngrijească, să facă un ceai sau o mâncare simplă, unii dintre ei reușesc să folosească aragazul și cuptorul, sub supravegherea adulților.
Atât eu cât și colegele mele individualizăm la maximum metodele, fișele de lucru, sarcinile, ajutorul acordat, indicațiile, formularea cerințelor. Unii copii pot lucra doar „mână pe mână”, acesta este cel mai mare ajutor care se acordă copiilor. Efectiv profesorul pune mâinile în jurul mânuțelor copilului și împreună lucrează la înmuiat plastilina, la trasul unor linii de diferite tipuri, la desenat, colorat, scrierea literelor, închiderea fermoarului, umplerea unui pahar și la multe, multe activități. Alți copii imită cu mai multă sau mai puțină îndemânare.
O altă parte a copiilor pot fi ghidați pas cu pas în realizarea unei sarcini. Altora li se pot oferi două indicații deodată („Colorezi cu roșu merele mari și cu galben pe cele mici”). Unii copii au nevoie de computer, alții preferă să răsfoiască o carte. Unii își fac propriile strategii, pentru, să zicem, înșirarea unor mărgele pe fir cu ac de plastic (pun șirul deja făcut pe masă, să nu le tot alunece din mână). Un fost elev de-al meu, din cauza motricității fine deficitare, a reușit să învețe să scrie doar cu litere mari de tipar. Așa scrie și acum, când are cont pe Facebook! Copiii ambliopi au nevoie de aparate care să mărească scrisul din manuale, sau, desigur, computere unde poate fi modificat contrastul între scris și fond, mărimea și grosimea literelor.
Partea proastă a sistemului de învățământ românesc este aceea că, după ce acești copii cu nevoi speciale termină clasa a X-a, nu li se mai oferă nicio posibilitate de a ieși din casă, de a se întâlni cu alți tineri, de a utiliza deprinderile pe care le-au învățat în școală. Cu alte cuvinte, statul investește în educarea acestor persoane cu nevoi speciale cât sunt în școală. Apoi nu mai interesează pe nimeni ce se întâmplă cu ei.
Tinerii, persoane adulte acum, unii cu deficiențe fizice grave (tineri în cărucior cu rotile, spastici, care nu pot merge sau care merg sprijiniți), alții cu deficiențe intelectuale grave, care nu pot fi lăsați nesupravegheați niciun minut, alții cu probleme psihice, alții cu incontinență, sunt „vărsați” familiilor lor. Punct! Familii cu părinți îmbătrâniți, care nu-i mai pot ridica pe copiii lor, ajunși tineri adulți, din cărucior pentru a-i așeza pe pat, toaletă sau în mașină. Unde părinții, cei care au și alți copii fără nevoi speciale, sunt deja bunici, se ocupă și de nepoți, dar și de copiii lor adulți cu nevoi speciale.
Cât de grijuliu e de fapt statul român
Statul român, atât de grijuliu cu integrarea tuturor copiilor în învățământul de masă, nu dă nicio alternativă tinerilor cu nevoi speciale care au absolvit cursurile. În unele orașe, și acestea sunt cazurile fericite, părinții s-au organizat în câte o asociație unde, prin forțe proprii, prin obținerea de sponsorizări, prin apelarea la cunoștințe, prieteni cu dare de mână și suflet mare, au încropit, și cu timpul au dezvoltat un sediu al asociației, unde tinerii se duc și fac activități sub formă de centru de zi.
Este în Cluj o asemenea asociație, pentru care mama și sora unui acum tânăr cu cerințe educaționale speciale au luptat cu autoritățile ani de zile pentru a pune pe picioare acest centru. Au luptat cu autoritățile, nu au fost ajutate de autorități. În Câmpulung Moldovenesc este de asemenea o astfel de asociație unde tinerii cu nevoi speciale se întâlnesc zilnic, unii dintre ei beneficiază de diferite terapii, alții de terapie ocupațională, realizând obiecte decorative. Cu siguranță sunt și altele, multe, făurite, organizate, sponsorizate de părinți.
Cum arată integrarea în alte țări
Am fost, cu ani în urmă, în Olanda unde am vizitat un centru pentru tineri și adolescenți care terminaseră școala. Era un centru de zi unde acești tineri erau aduși cu un microbuz, unii din oraș, cei care locuiau în oraș cu familia, alții de la un cămin. Exista acolo un cămin în care locuiau tineri cu dizabilități din toată Olanda. Erau supravegheați și sprijiniți în permanență. Am văzut tineri care aveau deficiențe grave, cărora li se asigura ajutor permanent, chiar pentru spălat, îmbrăcat, hrănire. Alții erau atât de independenți încât puteau ieși în oraș neînsoțiți, conform unui orar pe care îl respectau.
La centrul de zi pe care l-am vizitat, tinerii - 10-15 persoane - soseau dimineața. Două profesoare și o angajată pentru curățenie, servire, aveau grijă de ei. Programul începea cu o cafea sau ceai, o pauză denumită „fika”, în cadrul căreia socializau. Câțiva dintre ei, vreo doi, nu suportau interacțiunea, așa că își beau ceaiul sau cafeaua la locul lor.
După pauza de început de zi, lucrau la tot felul de statuete, să le spun așa, făcute în tehnica „papier mâché”. Își luau din dulap fiecare lucrarea sa, aflată în diverse stadii de confecționare și începeau lucrul. Fiecare avea locul său special, iar cei care nu suportau societatea erau despărțiți de ceilalți prin paravane așezate pe mesele la care lucrau. Cele două profesoare treceau pe la fiecare, mai ajustau statuetele, dădeau indicații. Confecționau tot felul de animale, de la mărimea unui pumn de adult (pui de găină) până la înălțimi de 1 metru, un metru jumătate (girafă, cal). Erau expuse peste tot prin sediul acela, pe dulapuri, pe piedestale speciale, pe mese. Mai confecționau felicitări, tablouri pictate, rame. Aceste statuete, ni s-a spus, erau cumpărate, sau unele închiriate pentru câteva luni de diferite firme, bănci și utilizate ca decor. Așa obțineau bani pentru cumpărarea de materiale, pentru cheltuielile cu întreținerea sediului. Centrul de zi primea și subvenții de la stat, desigur.
Ce se întâmplă după învățământul obligatoriu
De așa ceva avem nevoie și noi. Astfel de centre de zi, cu dublă susținere, a statului și a mediului privat, ar fi o oază. E nevoie stringentă de locuri protejate, unde tinerii cu nevoi speciale să se întâlnească, să facă terapie ocupațională, să facă diverse tipuri de terapii, să aibă posibilitatea și să vândă produsele pe care le confecționează.
E nevoie de ateliere protejate unde cei care au abilități practice bune să poată munci, sub supraveghere, pentru a obține un venit. Nu este economic, uman sau logic ca, după ce statul îi școlarizează pe copiii cu nevoi educaționale speciale timp de 12 ani, după ce profesorii îi aduc la un nivel maxim posibil de dezvoltare, după ce părinții s-au obișnuit să aibă câte o jumătate de zi liberă, în care să se ocupe și de alte probleme, nu doar de copilul special, acești tineri adulți să fie abandonați definitiv de statul român.
E nevoie de o voință comună, pusă într-o comisie interdisciplinară, cu specialiști, nu doar cu titlul, din domeniul educației speciale, a muncii, economiei, medicinei și să se facă centre de zi și ateliere protejate pentru tinerii cu nevoi speciale care au terminat cele 12 clase ale învățământului obligatoriu. Pentru că acești tineri au nevoie de validare, au nevoie de a se simți utili și parte a societății.
