Ionuț Stan, activistul care vrea să îi facă pe romi mândri de etnia lor: „Le spun copiilor că pot face orice în viață dacă muncesc”

Cum intri în satul Cozmești, din comuna Stolniceni-Prăjescu, pe dreapta, ți se dezvăluie Palatul Sturdza, construit în stil neogotic acum aproape 200 de ani. Familia Sturdza avea terenuri arabile și păduri și prin urmare, și mulți robi.

Sclavia a fost abolită în Moldova în 1855 și inclusiv familia Sturdza din Cozmești a trebuit să-și elibereze oamenii. Cei mai mulți au rămas în jurul moșiei. Aceasta ar fi explicația pentru populația numeroasă de romi din satul ieșean. Puțini sunt și mândri de originile lor. La ultimul recensământ, doar puțin peste 7% din populație și-a declarat etnia romă. Ionuț Stan, președintele Asociației Gipsy Eye, speră să-i ajute pe romi să se emancipeze și etnia să nu mai fie o rușine.

Ionuț este din Pașcani, a început să se implice în comunitate de când era student. A lucrat mai mulți ani în Franța, la asociația Secours Catholique, unde a ajutat romii care cerșeau să-și facă un rost. După opt ani în Franța, s-a întors acasă și își pune toată experiența în a schimba viața copiilor din Cozmești, prin educație. A făcut un program de afterschool, organizează evenimente și schimburi de experiență cu tineri din Germania, Franța, Italia care vin să trăiască în comunitate.

Au trecut 166 de ani de la eliberarea din robie a romilor din România. De Ziua lor Internațională, vă prezentăm povestea lui Ionuț Stan. O poveste care începe cu el copil, în genunchi în fața icoanei, rugându-se la Dumnezeu să nu mai fie „diferit”. Și sfârșește astăzi, când bărbatul de 36 de ani din Cozmești, Iași, poate spune mândru: „Nu mai are nimeni cum să mă discrimineze, deși o face, dar eu în sinea mea nu mai sunt rănit.”

„Dacă erai urât, te mai machiam, dar dacă ești rom, n-am ce să-ți fac”

Aveam vreo șapte ani. Nu știu ce s-a întâmplat la școală, dar am venit acasă, m-am pus în fața unei icoane și am zis: „Doamne, de ce m-ai făcut diferit? De ce nu m-ai făcut ca ceilalți? Să fiu și eu la fel, să nu-mi mai reproșeze nimeni nimic.”

Sufeream foarte mult din cauza asta până când într-o zi am discutat cu mama și mi-a zis: „ce vrei să-ți fac? Ești rom, asta este! Dacă erai urât, te mai dădeam cu o pudră, te mai machiam, îți făceam ceva, dar dacă ești rom, n-am ce să-ți fac. Trebuie să fii mândru de asta!”

Și când am ajuns în clasa a opta, am avut șansa să discut cu un psiholog, abia în clasa a opta, care m-a transformat oarecum. A făcut un grup în care eram mai mulți elevi și eu eram Mister Gipsy, oarecum începeam să văd lucrul acesta de a fi rom ca pe un avantaj, care mă face foarte repede cunoscut.

În schimb, vă zic sincer, n-am fost niciodată invitat la o aniversare acasă la colegii mei, deși eu aveam impresia că mă înțeleg bine cu ei. Mi-am dat seama de asta abia când eram în liceu și povesteau: „da, am fost la ziua lui cutare”.

Mi s-a mai întâmplat așa, la instituții, să îmi vorbească la pertu… Am zis: „domnule, stai un pic, nu e normal”. Adică acuma eu reacționez și am învățat să reacționez într-un mod în care să-l determin pe respectivul să-și schimbe atitudinea într-un mod pozitiv, să vadă totuși că are în fața lui o persoană care cunoaște, a trăit. Lucru care nu e valabil pentru toți oameni pentru că normal când cineva îți dă o palmă, prima ta reacție e să dai înapoi, e omenesc. Nu e religios, dar e omenesc.

Ori eu îmi pun întrebarea: mi-a dat o palmă, cum pot să reacționez astfel încât să își dea seama că a greșit, să nu mai dea la altcineva și în același timp, fără să aștept să își ceară scuze? Pentru că dacă îl provoc să își ceară scuze, o să mă urască și mai mult.

În ultima perioadă nu mai pot să fiu discriminat, acuma nu mai are nimeni cum să mă discrimineze, deși o face, dar eu în sinea mea nu mai sunt rănit.

Gipsy Eye i-a ajutat pe străini să vadă cu ochii lor ce înseamnă să fii rom

Aveam 20 când am început cu Gipsy Eye. Eram student la Economie și Administrarea Afacerilor în Iași și simțeam nevoia să fac ceva pentru romi, pentru noi tinerii romi și am început prin dans. Îmi aduc aminte că în 2009 am organizat Ziua Internațională a Romilor, pe 8 aprilie, și am avut peste o mie de participanți, au venit romi din toate comunele din Iași, am făcut o defilare, să zic așa, de la Palatul culturii până la Universitate și ne-am așezat pe treptele universității foarte mândri că suntem romi, că suntem studenți romi. Și asta mi-a rămas așa ca o amintire care tot timpul îmi dă energie.

În 2009 lucram ca polițist în comuna Grajduri, județul Iași, eram ajutor șef de post. Îmi doream mai mult, terminasem facultatea, voiam să fiu ofițer, am tot încercat oarecum și mi-am dat seama că am intrat așa într-o fundătură, să zic.

O prietenă mi-a sugerat un post în Franța. Am dat un concurs să vadă dacă știu să vorbesc franceză, dacă știu să traduc și am fost acceptat. Și atunci am luat decizia să plec din poliție, mai ales că era o perioadă foarte grea în care nu mă descurcam deloc cu banii deoarece salariul se înjumătățise efectiv. Și am plecat.

Și-a dorit să ajungă în Franța datorită profesoarei de franceză din generală

Când eram mic visam la Paris, Franța. Pentru mine Franța însemna Paris. Am avut șansa la școală să am o doamnă profesoară, Hriscu se numea, foarte deschisă, era singura care venea cu casetofon la oră, ne punea să ascultăm Joe Dassin „Et si tu n’existais pas” și vorbea așa frumos de cultura franceză încât îți doreai să ajungi acolo, să vezi. Prima dată am ajuns în Franța în 2006 într-o excursie tot cu o doamnă profesoară de franceză și mi s-a părut de vis, am văzut Turnul Eiffel, după aceea am fost la Marsilia, luminile, marea, palmierii, extraordinar. Aveam lucrul acesta în suflet și învățam foarte bine la franceză. Mi-a plăcut mult să scriu, să citesc în franceză.

Am ajuns în Franța la Secours Catholique. Efectiv lucram cu zece familii de romi care erau acolo la Toulon, în sudul Franței, și eram traducător. Și după un an mi-au propus să rămân în asociație, să devin animator și să coordonez Provence Alpes Cote d'Azur, adică toată provincia respectivă în care erau vreo cinci județe. Unde erau benevoli care lucrau pe romi, eu mergeam și îi trainuiam și îi ajutam să colaboreze cu familiile.

În Franța, ei nu se ocupau de romi pentru că sunt romi, că sunt discriminați în România, nu. Ei se ocupau de romi pentru că erau săraci, consider că dacă era un rom bogat, care avea tot ce-i trebuie, nu s-ar fi ocupat nicio asociație de el. Principala condiție era că sunt oameni în nevoie, sunt oameni pentru care dacă nu ar interveni nimeni ar rămâne așa tot timpul.

Multe prietenii s-au legat efectiv la cerut. Deci erau persoane care mi-au spus: „uite, eu am o doamnă care vine în fiecare zi și mă întreabă cum sunt, ce fac, îmi aduce ceva de mâncare sau îmi lasă un bănuț.” Iar noi ce am făcut ca Secours Catholique, ca asociație în Franța, a fost să-i zicem: „dacă persoana asta vrea să te ajute mai mult, pune-o în legătură cu noi ca să putem să nu mai ceri, să putem să-ți găsim de muncă, să-ți găsim undeva unde să stai, să meargă copiii la școală.”

Și atunci oamenii sunt mai bucuroși să dea o sumă mai mare de bani și să știe că n-o să mai fie pe stradă persoana respectivă. Ori ați văzut în țară, când cineva cerșește, vine poliția, îl fugărește și atâta tot. Nu cred că o că o să vină o asociație să îți zică: „hai, nu vrei să faci asta, să schimbi ceva?”

„Se spune despre romi că sunt nomazi, dar de fapt siguranța căminului este foarte importantă pentru ei”

Sunt multe familii pe care eu le-am găsit în Franța pe stradă și acum lucrează, au locuință, serviciu. La un moment dat, toți romii spuneau că au venit în Franța ca să-și facă case în România. Chiar am ajutat trei persoane. Le-am spus: „noi vă ajutăm să faceți casele, dar la un moment dat să știți că nu puteți mânca casa. O să trebuiască să aveți un venit.” Și când și-au dat seama că salariile din România și muncile pe care ar fi putut ei să le presteze, în funcție de nivelul de educație și ce știau să facă, n-o să le permită niciodată să trăiască în casele din România, atunci și-au schimbat ideea și au rămas.

Dincolo de chestiunile materiale, au apreciat Franța pentru că a reușit să creeze în jurul lor o rețea de persoane care îi susțin, care îi încurajează.

Noi am construit undeva la șapte case în Alba împreună cu romii, nu case mari, mici, două camere, bucătărie. Primul nivel este cel material, eu mi-am dat seama că oamenii aceia până nu își vedeau casa lor, colțul lor pe pământul acesta, nu erau în stare să se gândească la economic, la cum o să trăiască. Drumul lor era casa, casa, casa! Și vorbim despre niște persoane despre care ceilalți spun: „dar ei sunt nomazi, le place să meargă cu cortul, să se plimbe”. Ei, nu, siguranța căminului este foarte importantă pentru romi, foarte foarte importantă. Și pentru mine consider că asta este baza pe care poți să clădești.

Ce înseamnă să fii rom?

Am ajuns aici la Cozmești, cred că sunt în jur de opt-nouă ani și am văzut un filmuleț făcut de TVR. Am văzut un tânăr care spune: „dar eu nu sunt rom!” Dar eu îl cunoșteam, știam cine e. Și alerga după fata care a spus despre el că este rom. Și mi-am dat seama că avem totuși aici la Cozmești niște copii care nu sunt mândri de ceea ce sunt, nu sunt mândri de originea lor și bineînțeles că nu au cum să fie mândri dacă toată lumea le spune: să fii rom înseamnă să fii hoț, să fii rău, să fii mizerabil, să faci parte dintr-o comunitate săracă și așa mai departe. Nu e nicio mândrie.

Și atunci noi am venit și le-am spus: băi, stați un pic, dar rom nu înseamnă asta. Rom înseamnă tradiție, înseamnă că poți să faci orice în viață dacă muncești și ai ajutor, înseamnă că ai o limbă a ta pe care o prețuiești, e frumoasă, sună bine și așa mai departe. Și am încercat dincolo de implicarea noastră în ceea ce privește să-i ajutăm din punct de vedere material, că este mare nevoie. Un copil când vine la școală și îi e foame, îi e greu să se gândească la matematică, română, să învețe despre istorie, geografie. Dar în același timp am lucrat foarte mult pe atitudinea lor.

Dacă ai rezultate foarte bune la învățătură și ești rom, să știți că se creează în jurul tău o solidaritate din partea profesorilor, din partea colegilor, chiar și din partea unor sponsori, să zic așa. Adică e mai ușor pentru Gipsy Eye să prezinte un copil care e bun la învățătură și are nevoie de ajutor, decât dacă prezint un copil rom, dar e mediocru, nu are rezultate extraordinare. Și atunci aici intervine problema: ce faci cu ceilalți care nu sunt foarte buni? La fel ca și alți copii până la urmă, deci sunt copii normali. Ei, atunci este un pic mai greu.

Românii ajută dacă primesc ceva la schimb

În Franța, există o chestie care se numește donație gratuită. Adică ai dat ceva cuiva, dar nu aștepți absolut nimic în schimb, nici măcar un zâmbet, nici măcar un mulțumesc. Tu ai făcut asta pentru că ai considerat tu și atât.

În România, conceptul acesta este zero. Deci oricine care oferă ceva unei alte persoane, face un gest, așteaptă ceva în schimb și atunci când aștepți ceva în schimb și nu primești, ești dezamăgit și reacția ta este oarecum de uitare, de negare, n-ai să mai faci a doua oară acest lucru.

Plus, nu știu, ne uităm așa în societatea românească, sunt foarte multe proverbe care spun: „pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”, lucruri oarecum antivoluntariat, anti întrajutorare, să zic așa. Și de aceea te lupți cu o mentalitate, dar în același timp te lupți și cu persoana respectivă pentru că vrei să crească, vrei să-și schimbe comportamentul și să-l aduci pe un drum care să-i permită o dezvoltare normală.

Discut cu copii care sunt în clasa a patra, sunt mici. Îi întreb: ce vrei să te faci? Am făcut asta în tabără și ei vor lucruri simple: să mă fac bucătar, să mă fac ospătar, să conduc un tir. Și le-am zis: sunteți în clasa a patra, dacă vreți puteți să ajungeți medici, avocați, președinte, primar, tot ce vreți voi, sunteți abia în clasa a patra. Ori ei nu visează așa departe. Și pe de-o parte, mi se pare trist pentru că eu consider că în viață trebuie să îți dorești mult și ai să reușești mai mult. Dacă îți dorești puțin, o să faci puțin.

Mi-am dat seama că educația este singura șansă pentru a-ți schimba condiția. Nimeni nu poate să-ți refuze educația când ești copil.