La muncă și la școală

La muncă și la școală

Oana muncește de la șapte ani și vrea să devină avocat.

11.06.2019

De Ana Maria Ciobanu, ilustrații de Maria Băcilă

Diminețile Oanei, o elevă de 17 ani din București, încep de obicei în jur de 5, când se trezește și face sandvișuri, omlete sau alte mâncăruri rapide pentru frații și sora ei. Sunt patru copii, cu vârste între 5 și 17 ani. Mama nu mai lucrează de peste zece ani, iar tata și alți doi frați mai mari sunt plecați în Anglia și Spania. Oana se îmbracă rapid și aleargă spre Liceul Tehnologic Dacia, unde e elevă în clasa a IX-a. Ar fi trebuit să fie în clasa a XI-a, dar cei doi ani petrecuți cu familia în Germania fără un certificat de echivalare a studiilor au obligat-o să reia școala de unde o întrerupsese, adică din clasa a V-a. Pe drum, se vede zece minute cu prietenul ei.

Când se întoarce de la liceu, după un drum în care mai strecoară o întâlnire de zece minute cu iubitul, Oana face curățenie, spală, gătește. În weekenduri, servește într-o cafenea din centrul vechi de la șapte dimineața la șapte seara, pentru salariul minim pe economie și tips-uri, deseori mai mari decât salariul. În vacanțe și de sărbători, muncește zilnic, cât mai mult. Pentru bani dar și pentru că vrea să fie cât mai departe de casă. Mai are opt luni până va împlini 18 ani și așteaptă momentul ca pe o eliberare de la închisoare. Vrea să se mute singură, să-și facă buletinul și să lucreze în sfârșit cu contract legal (mama a refuzat să meargă cu ea la poliție pentru eliberarea unui buletin). Și vrea să-l ia cu ea pe fratele cel mic care are cinci ani și pe care simte că ea l-a crescut. Crede că dacă o să demonstreze la Protecția Copilului că are un salariu și o locuință și că o să-l înscrie la grădiniță cât e ea la liceu, apoi o să-l ia cu ea la serviciu, asistenții sociali vor fi de acord că băiatului îi este mai bine lângă ea decât lângă mamă.

Oana a muncit de când se știe, dar puțini colegi știu cât de mult și de ce. În ultimii zece ani, a avut peste zece locuri de muncă, de la vândut flori în centrul istoric al Bucureștiului, la curățenie în săli de cinema, casieră la popcorn, ospătar, barmaniță, barista.

Știe mai toate localurile din centru, și mai toți de aici o știu pe ea, o salută, o invită la masă sau la cafea gratis. Aici a crescut.

Totul a început la șapte ani, când mama i-a predat ei ștafeta vândutului de trandafiri la terasele și restaurantele din centru. După-amiaza cumpăra trandafirii cu 2 lei firul de la Piața Coșbuc și seara îi vindea cu zece lei, până târziu după miezul nopții. Pe atunci ducea toți banii acasă și nu-și punea problema de ce trebuie să facă asta, de ce nu o fac și frații ei mai mari, ce pericole ar putea s-o pândească. Patronii de restaurante o iubeau pentru că nu insista niciodată. Nu lăsa florile pe mese ca să forțeze clienții să cumpere, nu venea de mai multe ori, întreba o singură dată – „Doriți să cumpărați o floare?” – apoi pleca. Dacă cumva nu vindea niciun trandafir, de cele mai multe ori patronii cumpărau câteva zeci pentru soțiile sau iubitele lor. Era și sursa lor de flori pentru sărbători sau evenimente speciale. O sunau și-i comandau câți trandafiri să-i aducă. Strângea cam 2.000 lei într-o lună.

O singură persoană din școala generală știa că Oana dormea trei-patru ore pe noapte, apoi venea la școală: profesoara de engleză, despre care spune că i-a fost ca o mamă, poate mai mamă decât cea de acasă, care nici astăzi nu o scoate din „ai adus banii, fă?”. Profesoara a fost cea care i-a propus o slujbă de zi la o firmă de curățenie, ca să doarmă totuși nopțile. Avea 13 ani, s-a oprit din vândut flori și câștiga 15 lei pe oră curățând sălile de cinema din mall. Lucra câte patru ore, după-amiezile. La 14 ani a avansat la casa de marcat. Primea în plus patru bilete la film pe lună, o masă pe zi, popcorn cât voia și transport până acasă, dacă lucra în tura de seară. Se adunau cam 2.000 lei și toți banii îi dădea acasă. Nu îndrăznea să-și oprească nimic și cerea zilnic câte un leu de la mama – strângea câteva luni ca să-și cumpere ce-și dorea. Cel mai mult a strâns patru luni pentru o carte zărită într-o librărie în mall: Avocatul străzii, de John Grisham. A visat dintotdeauna să se facă avocat, spre amuzamentul mamei care i-a spus că nu o să reușească niciodată și că mai bine s-ar lăsa de școală și și-ar vedea de muncă.

La Evaluarea Națională pentru clasa a VIII-a, Oana a obținut note de 8 și 9, iar la recomandarea profesoarei de engleză, pentru că e pe jumătate romă, a încercat să obțină „o foaie de rom”, adică un certificat care să-i permită să ocupe un loc la orice liceu și-ar fi dorit. Dar nu putea să facă asta fără acordul mamei, iar ea a refuzat-o. „Tu vrei să mergi la liceu, nu eu. Ce treabă am eu să fiu pe drumuri?”, i-ar fi spus. Pentru că nu s-a prezentat la timp și nu a depus opțiunile în prima sesiune de admitere, a trebuit să își aleagă liceul în august. A optat pentru Liceul Dacia, ca să fie cât mai departe de casă și să facă un drum cât mai lung până acolo. Nu i s-a părut un liceu slab, era convinsă că va învăța oriunde, deși ea visa la Cantemir sau Rosetti. S-a implicat în orice proiect extrașcolar i s-a propus și a fost extrem de fericită când a ajuns într-un incubator pentru tineri în care a cunoscut o avocată care i-a promis să-i arate o sală adevărată de tribunal. Apoi mama i-a interzis să se mai ducă. Să-și vadă de muncă și de casă și să lase visele.

Uneori o mai ajunge oboseala și închide ochii cu capul pe bancă la liceu, dar Oana e mulțumită că lucrează de mică. A învățat mereu de la șefi și de la colegii mai mari să fie respectuoasă, să se spele pe mâini în fața clienților și să servească numai cu mănuși dacă se ocupă de mâncare, să zâmbească, să ajute, să nu se ferească de nicio sarcină, să nu păcălească și să nu piardă vremea la țigară. Asta i-a atras multe simpatii, dar și antipatii de la colegi care nu înțelegeau de ce face atât de mult bacșiș. O dată, un șef a stat cu ea de dimineață până seara ca să se asigure că într-adevăr clienții îi lasă mereu cel puțin 5-10 lei.

Oana nu povestește la liceu despre greutăți decât cu câteva colege de care e mai apropiată, dar nici lor nu le spune tot ce are pe suflet. În prima zi de liceu, diriginta le-a propus să se prezinte povestind ceva despre viețile lor. Oana asculta poveștile frumoase ale colegilor și căuta în gând un moment drăguț pe care l-ar putea împărtăși. Nu găsea, așa că a preferat să spună: „La mine nu e bine. Nu mă înțeleg cu părinții”. Câțiva colegi au vrut să afle mai multe, dar majoritatea nu au întrebat-o și nici ea nu voia să se victimizeze.

Mulți îi spun că e pozitivă, zâmbitoare, că-i încurajează pe alții. Așa i s-a întâmplat și primăvara aceasta, într-un proiect al Asociației Global Dignity care a reunit câteva zeci de adolescenți din licee diferite să povestească despre demnitate. Acolo Oana a avut curaj să se lase intervievată și a povestit cum a fugit de acasă când a simțit că nu mai poate, cum poliția i-a dat de ales între cămin și întoarcerea acasă, cum a lovit-o o mașină și nimeni din familie nu a venit să o viziteze la spital, cum uneori se gândește că poate nu e copilul lor, căci altă explicație nu are pentru răceala și răutatea cu care e tratată. Mai mulți au întrebat-o mirați cum poate să zâmbească și să vorbească așa de relaxată despre toate greutățile.

„E mai ușor să ascunzi tristețea cu un zâmbet decât să explici”, le-a răspuns. „Puțini vor să te cunoască, unii vor să audă doar ca să aibă de ce să râdă. Alții își doresc să mai fie copii, eu nu știu ce-i aia.”

Oana crede că școala ar putea juca un rol în a-i ajuta pe adolescenții care au multe pe suflet și nu au cu cine să vorbească. Își imaginează un club unde fiecare să povestească ce-l frământă și-l doare, astfel încât grupul să capete forța de „a nu te lăsa să te pierzi”. Acum e hotărâtă să ignore toate greutățile până la majorat. „Mă concentrez pe școală și muncă. Indiferent că se mai schimbă familia mea sau nu, eu tot o să mă mut. Am îndurat 17 ani, opt luni sunt nimic.”

Ana Maria Ciobanu

Reporter

Fost clovn, actual muscă pe teren, mamă, biciclistă; veșnic cu dor de ducă.

Maria Băcilă

Designer xx

Interesată de semiotică, de nevăzut, oameni, non-oameni, nonsens, coduri și sisteme.

CUVINTE-CHEIE

elev muncă majorat

Utilizăm cookie-uri și alte tehnologii similare necesare funcționării site-ului, analizării performanței, pentru a-ți oferi conținut personalizat după interese și preferințe, precum și pentru activitatea noastră de publicitate online. Detalii despre despre cookie-uri și gestionarea lor in Politica de Cookies
Accept toate cookie-urile