„Să crești fără un tată îți poate altera permanent chimia creierului”. Am dat peste citatul ăsta în „Sunday Times”. Matematica relației mele cu tata e nedreaptă: am fost cinci ani cu el și de trei ori mai mulți fără. Cinci ani din care încerc să pun cap la cap piese de puzzle decolorate sau șterse, alteori vii, mereu din povestirile altora, ca să aflu cine a fost tata. Psihologii vorbesc despre importanța doliului a cărui delimitare în timp e diferită pentru fiecare și căutându-l pe el, înțeleg că această explorare e despre a afla mai mult cine sunt eu. Așadar, dragă tată, sunt eu, Catinca…
„O să fiu și eu ca Micul prinț?”. Așa a reacționat Isabela Stănescu atunci când i s-a propus să-și spună povestea vieții ei iar câțiva studenți să o pună într-o carte ilustrată, în română și romani. „Micul prinț” a fost cartea de care s-a îndrăgostit când era mică și se juca pe străzile din cartierul Gara Veche din Piatra Neamț, o comunitate de romi căldărari. Astăzi este soprană și profă de canto în București și pune cuvântul „romă” mereu alături atunci când se prezintă „fiindcă e nevoie”.
Familia Popescu, care locuiește de șase ani în Suedia, de când fiul lor Andrei era în clasa zero, au povestit pentru Școala9, cum este sistemul de învățământ în țara care i-a adoptat. Obișnuiți cu fondul clasei, românilor nu le-a venit să creadă că totul este gratuit acolo și că toți copiii primesc o masă caldă. Nu le-a venit să creadă nici că există o școală fără teme, pentru care e mai important să-i învețe pe copii cum să stea la coadă sau să recicleze.