În această vară, tinerii de la Syntopic au organizat o școală de vară la Răchitova, Hunedoara, un sat izolat devenit platformă pentru schimbul de idei din diferite domenii. În timpul pandemiei, s-au coordonat online, au legat prietenii și schimbat idei, încercând să aducă în România dezbateri și texte din Occident.
Robert urmează un doctorat în Științe Politice în cadrul Școlii Interdisciplinare de Studii Doctorale, Universitatea din București, și este cercetător asociat la Centrul pentru Studii de Drept Natural și Analiză Normativă la aceeași universitate. Textele lui Robert nu urmăresc structura tipică a unei compuneri de școală sau a unui referat scorțos pentru facultate, ci, mai presus de toate, speranța că din urmă vine o generație pentru care gândirea critică nu va reprezenta doar o alăturare întâmplătoare de termeni într-un discurs politicianist.
Școala9: Ca absolvent de Științe Politice, ne poți da o explicație de ce politicienii nu sunt și ei absolvenți de științe politice sau mai degrabă de ce această specializare nu scoate politicieni?
Robert Ciobanu: În primul rând, pentru că o facultate de științe politice nu pregătește politicieni, ci analiști politici sau, mai exact, specialiști într-o anumită ramură a fenomenului politic. Să ne gândim la fenomenul politic ca la un obiect, la fel ca oricare alt obiect pe care mintea umană îl cercetează. Nu ne așteptăm, bunăoară, ca fizicianul sau istoricul să se contopească cu obiectul investigației lor, însă, de multe ori, avem așteptarea ca cineva care are o specializare în științe politice să devină parte a fenomenului pe care îl studiază. Desigur, științele politice nu sunt o disciplină pur teoretică, ci un domeniu profund legat de aspectele practice.
Un specialist în științe politice poate oferi consultanță unui politician sau unui grup politic, poate formula politici publice, însă această manieră de a servi obiectul cercetării nu îl contopește sau reduce la acesta. El va rămâne deasupra fenomenului politic, ca un observator imparțial, iar atunci când va considera de cuviință, își va folosi expertiza tehnică pentru a contribui la realizarea unui anumit obiectiv politic/social.
În al doilea rând, un politician nu trebuie să fie specializat în științe politice pentru a fi un bun politician. Un bun politician este, întâi și întâi, un bun reprezentant al intereselor și valorilor electoratului său.
Ca o paranteză: oricât de ciudat ne-ar suna astăzi, abia de câteva decenii știința politică a luat în serios faptul că politicienii sunt purtătorii unor interese private, asemeni tuturor celorlalți oameni, iar că în procesul politic interesele lor și interesele electoratului pe care îl reprezintă se suprapun mai mult sau mai puțin.
Un bun politician, pentru a reveni la ideea de mai sus, are capacitatea de a face alianțe și a juca strategic, astfel încât să atingă obiectivele pe care le are. Or, chestiunile acestea sunt cât se poate de practice, nu? Ai sau nu ai aceste calități. Niciun program de licență, master sau doctorat nu ți le poate servi. Poți memora o listă a abilităților unui politician bun, dar testul va rămâne întotdeauna practic.
„Chiar dacă oamenii se schimbă, instituțiile rămân cam aceleași”
După comunism, a existat preocuparea pentru reînnoirea clasei politice. Vine o nouă clasă tânără cu alte valori pe scenă sau e aceeași Mărie cu altă pălărie?
Cred că unul din marile pericole care ne pândește mereu este mesianismul. Probabil e o așteptare înscrisă în condiția noastră umană, e o determinație existențială, ca să zic așa. În mai toate timpurile și locurile întâlnim această credință că la un moment dat, nu în viitorul foarte îndepărtat, va apărea un salvator, fie el o persoană individuală sau un grup, care va ameliora ca prin magie condițiile noastre sociale, economice, politice etc. Iar când un astfel de personaj în sfârșit apare, nu durează mult până când o formă de despotism începe să se contureze.
Într-un regim liberal în care instituțiile de checks-and-balances funcționează, în sensul că au trecut printr-un rulaj istoric care le-a făcut suficient de rezistente la șocuri interne și externe, riscurile ca aceste așteptări să fie convertite într-o mișcare de masă cu caracter totalitar sunt relativ mici.
Însă într-un regim proaspăt liberal, riscurile ca mesianismul politic să se transforme într-o mișcare cu caracter totalitar sunt mult mai mari.
Pe de altă parte, e firesc ca o clasă politică să fie succedată de alta, la fel cum, sociologic vorbind, o generație o succedă pe cealaltă. Însă chiar dacă oamenii se schimbă, instituțiile rămân cam aceleași.
Există un întreg câmp de cercetare care se uită la felul în care comportamentele umane sunt modelate de structurile instituționale, adică de normele legale și de cele informale, de tradiții, obiceiuri sau de ceea ce este considerat acceptabil sau inacceptabil în societate. De aceea, e ușor naiv să credem că un grup de oameni, fie ei tineri, școliți și bine intenționați, vor schimba din temelii o țară.
Există însă această așteptare publică. Când avem o structură instituțională care stimulează comportamentele frauduloase, în cele mai multe cazuri persoanele care vor funcționa în acel cadru instituțional își vor adapta, mai devreme sau mai târziu, comportamentul la stimulentele oferite de structura instituțională respectivă. Persoanele care nu o vor face vor fi, mai curând, excepția decât regula. Iată de ce, printre altele, schimbarea anumitor practici politice neoneste este atât de înceată și anevoioasă. Valorile și oamenii se pot schimba (s-au și schimbat de-a lungul vremii), însă schimbarea instituțională e întotdeauna mai lentă și dificilă.
Înainte de alegeri se vorbește mai mult de implicarea politică a tinerilor, după alegeri despre cât de puțini votează. Îl vezi ca pe un trend natural? Trebuie „forțată” implicarea lor?
Într-adevăr, sunt mereu surprins de resursele investite înainte de alegeri pentru a motiva tinerii să voteze. În treacăt fie spus, uneori campaniile sunt de un kitsch fantastic. Dar mai important decât asta e faptul că, de cele mai multe ori, campaniile se bazează pe un mesaj care, statistic vorbind, nu este adevărat: „votul tău contează”.
În realitate, știm bine, un vot nu face diferența. Între mărimea circumscripției electorale și ponderea statistică a unui vot este o relație invers proporțională. Dacă circumscripția cuprinde, să spunem, zece alegători, ponderea statistică a unui vot e relativ mare. Dar cu cât dimensiunea circumscripției electorale crește, să zicem că ajunge la un milion de alegători, cu atât importanța unui vot devine tot mai mică, până la punctul în care ajunge nesemnificativă statistic. Or, campaniile construite în jurul sloganului „votul tău contează” sunt, în definitiv, false.
Teoria alegerii raționale – care, grosso modo, ne spune că agenții individuali fac întotdeauna un calcul de utilitate înainte să acționeze și aleg, în cele din urmă, să efectueze acele acțiuni care le aduc cele mai mari beneficii cu cele mai mici costuri, relativ la o listă de preferințe – arată că votul, în aceste circumstanțe, este irațional.
Costul de a vota – costurile de timp, energie și bani plus costul de oportunitate – este mai mare decât beneficiul votului – care, așa cum spuneam, este insignifiant statistic. În aceste condiții, de ce votează totuși oamenii? Sau, pentru a mă referi la întrebarea inițială, de ce votează tinerii? Unul dintre posibilele răspunsuri: pentru că la fundamentul votului nu se află doar un calcul de utilitate, ci și un simț al datoriei, un sentiment al responsabilității față de destinul comunității. Dacă acest lucru este adevărat, atunci sarcina nu este să-i aducem pe tineri la vot prin minciuna „votul tău contează” sau „votul tău face diferența”, ci să le reamintim că cetățenia aduce cu sine o serie de responsabilități fără de care democrația noastră liberală nu poate funcționa.
Problema majoră, prin urmare, este cum îi putem determina astăzi pe tineri – printre care mă număr – să interiorizeze acele virtuți civice de care depinde regimul liberal-constituțional modern? Căci absenteismul de care pomeneai în întrebare este, cel puțin din punctul meu de vedere, un proxy (indicator, n.r.) pentru felul în care datoria civică este înțeleasă și interorizată astăzi. Iată o temă de gândire.
„Rolul educației publice este să formeze cetățeni capabili să se auto-guverneze”
Este adevărat că școala de astăzi nu este adaptată secolului în care trăim?
Recunosc că am dezvoltat o oarecare aversiune față de ideea – tot mai des întâlnită în ultima vreme – că școala ar trebui să ofere elevilor o pregătire orientată după nevoile pieței muncii. Cred că la baza acestei susțineri se află o confuzie cu privire la menirea educației publice. Sigur, nu contest că putem chestiona această menire, însă dacă alegem să o chestionăm, trebuie să chestionăm chiar proiectul Iluminist și structura liberal-democrată a lumii moderne. Pentru că rolul educației publice, în această înțelegere iluministă, este strâns legat de problema politică.
Rolul educației publice este să formeze cetățeni capabili să se auto-guverneze prin folosirea rațiunii. E vorba de o auto-guvernare a propriei persoane și de o auto-guvernare a colectivității.
Odată ce poporul devine suveran, adică își dă sieși legi, trebuie să fie pregătit pentru această sarcină. Or, cu ce se confruntau în secolul al XVIII-lea gânditorii iluminiști? În primul rând, cu analfabetismul maselor populare. Astăzi nu mai avem, desigur, acea formă de analfabetism, dar ne confruntăm cu o altă specie a genului analfabetism, și anume analfabetismul funcțional.
A devenit un loc comun să ne plângem din cauza analfabetismului funcțional. Oamenii știu, în principiu, să citească, dar nu mai sunt capabili să citească mai mult de câteva rânduri; nu mai sunt capabili să înțeleagă texte mai lungi de un paragraf sau două; nu mai sunt capabili să facă legături între informații. Iar în contextul în care aceste probleme se acutizează și amenință înșăși democrația modernă, noi ne plângem că școala nu le oferă elevilor competențele necesare pentru piața muncii. Piața muncii stă sau cade în funcție de ordinea politică în care operează. Dacă nu înțelegem lucrul acesta, riscăm ca în câteva generații regimul nostru liberal-democratic să fie istorie.
Problema majoră nu este, din punctul meu de vedere, inadecvarea curriculei școlare la realitățile economice actuale. Cred că pericolele principale sunt următoarele: pe de-o parte, nu sesizăm suficient cât de nocive sunt unele din dezvoltările tehnologice asupra capacității de raționare și memorare sau atenție și concentrare a elevilor. Pe de altă parte, o altă tendință, la fel de nocivă, este pe punctul de a pătrunde în straturile cele mai profunde ale educației publice: e vorba de ideologizarea materiilor școlare. Mă bucur că am fost ferit parțial de această ultimă tendință.
Ce simți că ți-a lipsit să înveți la școală în România?
În timpul liceului am încercat să citesc cât mai mult și să nu devin captiv rețelelor de socializare. La școală am avut câțiva profesori pe care i-am respectat mult și care m-au inspirat. Am citit literatură, istorie, filozofie și în ultimii doi an de liceu am făcut dezbateri. Nu pot zice că mi-a lipsit ceva anume la școală. Acum, uitându-mă în urmă, regret că am pierdut uneori timpul și că nu am profitat suficient de resursele pe care le-am avut la dispoziție. Cred că dacă vrei să înveți cu adevărat, ai o mulțime de resurse la îndemână. Regret că școala românească are problemele pe care le are, despre care discută toată lumea și pe care nu are rost să le repet și eu aici, dar în același timp nu simpatizez mai deloc cu majoritatea soluțiilor propuse.
Ai recomanda elevilor să aleagă să urmeze cursurile unei facultăți de filosofie? Cum le-ai răspunde celor care admit că o asemenea specializare nu este de viitor?
Am îndoieli că filozofia este, în primul rând, o specializare. Știu că unii cred asta, chiar și unii dintre prietenii mei. Filozofia, spun ei, e doar o specializare printre altele, care se ocupă, în general, cu analiza limbajului științific și intermediază comunicarea între diverse științe ce, din cauza complexității lor și a gradului foarte mare de specializare, au pierdut limbajul comun. Chiar dacă această înțelegere a filosofiei este parțial corectă, eu sunt de părere că filosofia este, în primul rând, un mod de viață. Desigur, există o specializare în filozofie, există o acreditare formală și poți face cercetare specializată în filozofie. Dar să însemne filozofia doar asta?
Pe de altă parte, pentru a reveni la întrebarea ta, cred că câțiva ani de filozofie, dacă sunt bine făcuți, te pregătesc pentru orice specializare mai apoi. Vei fi, fără îndoială, un jurist mai bun, un politician mai bun, un economist mai bun, poate chiar și un medic mai bun. Filozofia te disciplinează intelectual. Însă nu poți aștepta de la un program de filozofie să îți ofere un loc pe piața muncii. Poate, cel mult, să-ți înlesnească specializarea într-un domeniu mai productiv din punct de vedere financiar sau, dacă ești gata să urmezi drumul anevoios al cercetării, să-ți ofere prilejul să te specializezi într-un anumit domeniu, pe o anumită tematică.
Aș dori să te invit să recomanzi o carte cititorilor Școala9, mai exact elevilor de liceu care ne citesc. Ce carte crezi că lipsește din bibliografia școlară obligatorie, nu se învață pentru examenul de Bacalaureat, dar este esențială în formarea oricărui tânăr?
Înainte să fac o sugestie de lectură, să spun mai întâi ce nu le-aș recomanda. Ironic, însă nu le-aș recomanda autorii pe care mai toți elevii cu aspirații intelectuale ajung să îi citească. Mă refer la autori ca Sartre, Camus, Cioran, Nietzsche sau Kierkegaard, autori care în loc să te apropie de marea tradiție a gândirii occidentale, te împing pe un filon marginal și, într-o anumită măsură, lipsit de grandoarea tradiției clasice. E un filon disident, care emerge din transformările sociale și culturale aduse de modernitate, dar nereprezentativ, cel puțin din punctul meu de vedere, pentru gândirea occidentală. Cu autorii invocați mai sus te așezi într-un univers în care sensul, semnificația și valoarea au fost extirpate prin aforistică și sofisme sau, pe de altă parte, într-un univers în care ți se spune că angoasa existențială se depășește doar prin saltul (irațional) în necunoscut.
Când compari lucrurile acestea cu tradiția clasică a gândirii occidentale, cu Platon, Aristotel, Toma din Aquino, sau cu filonul central al gândirii occidentale moderne, cu Descartes, Hume, Kant și ceilalți, cu toate imputările pe care le aduc ei rațiunii umane, înțelegi cât de ternă și trivială este tradiția nihilist-existențialistă. Sau să comparăm acest filon marginal, dar totuși atât de popular, cu Shakespeare: „Ce minunată lucrare e omul, cât de nobilă îi este inteligența, ce fără de număr îi sunt facultățile, alcătuirile și mișcările, cât de chibzuit și de admirabil e în faptele sale, cât de asemenea unui înger în puterea sa de înțelegere, cât de asemenea unui zeu: frumusețea lumii; pildă a viețuitoarelor” (Hamlet, Actul II, Scena 2).
Există ceva grandios în tradiția occidentală, în filonul ei principal, ceva ce ajungem să înțelegem cu cât o aprofundăm mai mult, ceva ce, în ultimă instanță, nu e despre ea sau despre canonul occidental, ci despre noi, despre oameni: și anume că avem sădită în noi posibilitatea de ne ridica la o viață nobilă. Iar această viață nobilă nu e altceva decât viața rațională. Dacă rațiunea este elementul care ne înnobiliează, atunci trebuie să învățăm să ne folosim rațiunea, cu alte cuvinte, să învățăm să gândim.
Existențialismul și nihilismul sunt, în înțelegerea mea, triumful părților inferioare ale sufletului uman, pe care tradiția clasică ne-a învățat cum, prin practica rațiunii, să le stăpânim. În înțelegerea mea, tradiția clasică a gândirii occidentale este, în primul rând, o anatomie și fiziologie a sufletului uman, din care rațiunea este cel mai important element, căci ea ne descoperă adevăruri universale. Apoi, este o încercare de a descoperi calea către o viață nobilă prin practica morală și cercetarea teoretică. Nu în ultimul rând, este o încercare de a plasa sufletul uman și viața nobilă într-un cadru mai larg care să dea seamă de structura universului și posibilitatea minții umane de a cunoaște.
Cred că, după această pledoarie pentru tradiția clasică, se poate intui ce recomandare de lectură aș face: să citească autorii care au modelat de mai bine de două mii de ani gândirea occidentală. Și nu pentru că o astfel de lectură te face un om educat, ci pentru că, în ultimă instanță, autorii aceștia vorbesc despre noi. Omul poate fi redus la o caricatură, la o imagine grotescă, sau, din contră, poate fi înălțat la „frumusețea lumii” și „pildă a viețuitoarelor”.
