După jumătate de an în care am stat cu copiii acasă, căutând resurse fizice și emoționale să rezistăm, a început școala. Ușurare sau frică? Sau ambele? Indiferent de ce simțim, e clar că dacă părintele e anxios și copilul va fi la fel, dacă părintele e nervos, se va vedea asta și la copil.
Dincolo de multe altele petrecute de-a lungul verii care se apropie de final, un eveniment cinematografic a atras atenția (un eveniment cinematografic dominat de roz, așa cum ne-am dori să fie și viața noastră, inclusiv componenta profesională a acesteia) – premiera filmului Barbie (2023, regia Greta Gerwig). Filmul a suscitat un anumit interes în rândul publicului adult (din ce am citit este vorba tocmai de un film pentru un public adult, în ciuda a ceea ce pare a fi) și a generat comentarii diverse (cum stă bine oricărui produs artistic): pro, contra, neutre.
O școală compusă din câteva săli în care nu încăpeau mai mult de 20 de elevi, în frumoasa Transilvanie. Prima școală românească este azi muzeu. Au trecut peste șapte veacuri de când primii elevi au început să învețe după cărți în română „cetitul, scrisul şi cântările bisericeşti”. Antonia Pup, studentă la Istorie și coordonatoare advocacy la Societatea Academică din România, a studiat documente din acea epocă și a reclădit o epocă nedrept catalogată ca „întunecată”. Despre prima instituție de învățământ românească, în a doua parte a seriei „Școala veche”.
