A trecut cu bine de-Al Doilea Război Mondial, de venirea comuniștilor la putere și de cei aproximativ 30 de miniștri ai educației și ale lor reforme, școala din Bădăcin, Sălaj, nu și-a mai deschis porțile din această toamnă. A fost construită de Iuliu Maniu acum 85 de ani, dar în ultimii mai funcționa doar cu învățământ primar. Nu mai sunt nici elevi, dar nici satul nu a reușit să-și adune voința ca să păstreze construcția în misiunea ei. La umbra marelui Maniu, o comunitate pare în continuare divizată de fantomele istoriei.
Programele de formare, dincolo de scopul pe care îl au, acela de a le dezvolta cadrelor didactice diverse competențe profesionale, au și un alt avantaj: permit schimbul de idei. În ultimele săptămâni, în calitate de formatori ai programului „Introducere în educația media pentru profesorii de limba și literatura română și discipline conexe din unitățile de învățământ liceal”, în contextul în care vorbeam despre ceea ce conferă valoare de știre unei informații (prin valoarea de știre înțelegem calitatea unui fapt ori a unui eveniment de a fi suficient de interesant pentru a fi raportat în buletinele de știri), am adus în discuție incidentele din Serbia, concentrându-ne pe primul, în care un copil de 13 ani a ucis opt elevi și un agent de pază dintr-o școală din Belgrad.
O parabolă care circulă în mediul online și pe care am citit-o de curând pune în lumină (ca multe altele, de fapt) relația dintre profesor și elev. Unui profesor îi apare în vis un înger care-i spune că va avea printre elevii săi unul care va deveni un mare conducător, iar că lui, profesorului, îi revine sarcina de a-l pregăti pentru acest destin. Desigur, identitatea acestui elev nu este dezvăluită de mesagerul din vis, astfel că, odată trezit, profesorul începe să se frământe și să caute soluții.
