„Citea patru cuvinte în 15 minute, acum le citește în 5”. Povești din laboratorul de literație de la Școala Giulești

În camera luminoasă, cu o monstera în spate, Alin, Maria și Alexandra s-au așezat în jurul mesei. Andrei Bărbos așteaptă puțin ca toate ghiozdanele să se așeze și picioarele să se oprească din legănat. Alin mai face o încercare să-l convingă să-și facă tema înainte de activitate, să își ia de-o grijă, dar fără succes. 

Pentru Alin și Maria, răstoarnă pe masă o cutiuță cu litere, iar ei vor trebui să le culeagă pe cele care vor forma cuvintele spuse de Andrei. Alexandra lucrează la intonație azi, așa că ia deja o carte mare în mână și începe să citească, mișcându-și buzele pe mutește.

„Bun, un pic. Fiți atenți. Stop!”, îi oprește Andrei. „Înainte să încep, ca să ne putem concentra astăzi, ea e Andreea, e jurnalistă, a venit să ne vadă activitatea. E o persoană nouă la noi, așa că dacă aveți întrebări pentru ea, acum este momentul, ne luăm 2-3 minute pentru asta.” 

- Da!, ridică mâna Alexandra. 

- Te rog. 

- Ai iubit?

Un început cu multe râsete, așadar, la laboratorul de literație din cadrul Școlii Gimnaziale nr. 161 de pe Calea Giulești din București. Aici vin elevii care au nevoie de un alt ritm pentru a înainta cu scrisul și cititul. În grupuri mici, ca lucrul să fie cât mai eficient, sub îndrumarea lui Andrei Bărbos, elevii vin după ce termină orele și lucrează adaptat pe nevoile lor. Se întorc apoi în clasele lor mai încrezători.

Un laborator de literație, așa cum este cel de la Școala 161, primul din țară, de altfel, ar trebui să existe în orice școală, așa cum sunt cele de chimie, fizică sau biologie, crede Andrei Bărbos. Acesta coordonează activitatea proiectului realizat de organizația Teach for Romania.

În sala cu mobilier alb și un alfabet și câteva desene înrămate pe pereți, pătrunde rumoarea copiilor care fac sportul afară și indicațiile învățătoarei lor. Cei trei deja sunt concentrați la activitățile lor. Alexandra învață cum să o strige pe „mama lui Tac”, ca să-l lase pe Tac afară, ca semnele de punctuație să capete sens, iar Alin și Maria au pornit cursa după litere ca să formeze cuvintele „leu”, „pat”, „tren”, „băiat”, „măgar”.

„Citea patru cuvinte în 15 minute, acum le citește în 5”

De un an, de când funcționează atelierul, învățătorii din școală au văzut deja rezultatele. Tania Mărgăritescu are o clasă a patra cu 22 de elevi și patru dintre ei au fost pe la „atelierul domnului Andrei”. 

„Dumnealui mi-a luat oarecum de pe umerii mei o greutate. N-am fost niciodată să văd cum anume lucrează, cert este că cei patru de la clasa mea vin nu încântați, super încântați de la cursurile cu dumnealui. Și s-a văzut clar, în primul rând, la citit”, spune învățătoarea care are 45 de ani de experiență în sistem. Dă exemplul unuia dintre băieți de la clasa ei care, pentru a citi o propoziție de patru cuvinte, avea nevoie de 15 minute. „Minute în care îi pierdeam pe ceilalți. Copilul e copil, se simte un pic nesupravegheat, începe, se întoarce… Ori acum, prin programul acesta și cu ajutorul dumnealui, din 15 minute s-a transformat în 5 cititul celor patru cuvinte. E altceva, deci pentru noi este un ajutor clar”, spune învățătoarea. 

În toată cariera sa, Tania Mărgăritescu spune „că a prins tot ce se putea prinde” în sistem, dar s-a adaptat. „Adică în momentul în care i-ai pus să caute pe telefon, pe DEX, un cuvânt, wow, sunt foarte încântați, nu știu neapărat dacă de căutarea cuvântului, cât de faptul că au telefonul, au tehnologia, pot căuta. Dar eu văd beneficii și în metodele vechi, tradiționale”, spune cadrul didactic.

Colega sa, Andreea Popescu, ghidează o clasă de 25 de prichindei de clasa întâi, „drăguți, energici, veseli”. Faptul că în clasa pregătitoare au mai lipsit din cauza răcelilor, a dus la ceva pierderi și nevoia de recuperare pentru unii dintre elevii ei. Așa că Andrei a lucrat cu ei încă de la început, să prindă ritmul întregii clase. „Este un lucru foarte benefic pentru ei, pentru că, din păcate, unii dintre părinți nu știu să citească și nu îi pot sprijini acasă. Așa că activitatea de la laborator ne sprijină foarte mult. În primul rând, dacă tu nu vezi acasă o bibliotecă, dacă tu nu vezi acasă cărți, dacă tu nu ești dus în mediul acesta, prin joacă, e mai greu apoi…”, spune învățătoarea.

Cum lucrează în laborator

La început, Andrei folosește instrumente standardizate de evaluare a literației, două seturi de instrumente de evaluare o testare unu la unu și o evaluare standard pe clasă, pe platforma Brio pentru a-i identifica pe acei elevi care au nevoie de ajutor suplimentar. Apoi, Andrei face planuri de intervenție pentru fiecare copil în parte și începe lucrul cu ei.

Anul trecut a lucrat cu 24 de copii pe săptămână, în grupuri de doi-patru în același timp. A avut elevi de la clasa întâi până la a șaptea. În acest an școlar vrea să meargă și către învățători să-i formeze, ca să poată prelua și ei anumite intervenții la clasă.

La Școala nr. 161, în inima Giuleștiului, învață în jur de 200 de elevi, o singură clasă pe fiecare nivel. Comunitatea este una vulnerabilă, familii monoparentale, părinți plecați în străinătate, uneori și copiii sunt luați cu ei pe perioade de câteva luni în care nu sunt dați la școală prin țările prin care ajung. De aici fracturile de învățare.

Andrei e în strânsă legătură cu cadrele didactice și când se încheie orele, merge după copii să-i ia la laborator. Pe unul dintre holurile pe care îl parcurge e scris în culori un citat de Victor Hugo: „A învăța să citești este ca și cum ai aprinde un foc. Fiecare silabă e o scânteie”.

Până să ajungă să deslușească citatul lui Hugo, copiii însă trebuie să treacă peste păcătoasele grupuri ce-ci-che-chi.

„Ș!”, jubilează Alin când găsește litera pe masă. „Șinși?”, îi dă un indiciu Andrei. „E cinci, nu șinși!”

Până la final, Alin reușește să-l recunoască pe „ci”. Uneori se întoarce la alfabetul frumos colorat din spatele lui și se ghidează după desene. Poate că până mâine îl va uita. Dar Andrei va lucra din nou cu el pe asta. Poate îl va uita apoi peste weekend, dar săptămâna următoare vor scrie din nou „cinci”, nu „șinși”.

O muncă repetitivă, care poate părea de melc, dar așa vin rezultatele, spune Andrei. Iar când observă progresul și profesorii de la clasă, sunt mai deschiși să schimbe și ei câte ceva. „Cred că este foarte important să li se dovedească valoarea unui proces de învățare. Mulți profesori sunt înghițiți de sistem, ca și Iona. Și există o reticență inițială, dar am putut să observ o schimbare și o deschidere treptată în timp, pe măsură ce au văzut progresul copiilor.”

În prima oră de predare „am reușit să scriu «biologie» pe tablă”

Tânărul de 32 de ani a ajuns în învățământ în 2019, într-o perioadă de tranziție, când își căuta nu doar un job, ci o direcție, după ce fusese student, masterand, doctorand. „Am găsit acest anunț pe internet de la Teach for Romania care părea scris personal pentru mine. Părea că cineva mă cunoaște foarte bine, îmi cunoaște interesele, îmi cunoaște lupta asta interioară și a creat un job doar pentru mine.”

Așa a ajuns să fie profesor de biologie într-o școală de la țară din județul Mureș, pe lângă Sighișoara, în comuna Seleuș. „Am intrat în clasa a cincea, erau 30 de elevi din zona asta defavorizată, care au început să danseze, să se urce pe bănci, să strige, să alerge prin clasă și am reușit să scriu «biologie» pe tablă. Și aia a fost prima mea oră de predat”, își amintește Andrei. 

În ciuda acestei prime experiențe, relația cu acea clasă s-a schimbat mult în timp, dar până acolo, profesorul de biologie 

a avut parte de multe nopți nedormite.„

Mă gândeam noaptea cum să abordez lucrurile cel mai bine, știam ce am de predat, nu știam cum să abordez clasa respectivă. Nu puteam să dorm de îngrijorare.”

Apoi a venit pandemia și fiindcă elevii nu mai veneau la școală, iar mulți nici nu aveau cum să intre online, neavând tehnologie, Andrei a început să-i viziteze. „Am accesat un proiect și am avut posibilitatea de a le cumpăra caiete de lucru. Și copiii au fost absolut uimiți că au primit ceva din partea mea. Le-am promis că le dau un 10 dacă lucrează câte 10 lecții și lucrau copiii ăștia fără încetare și erau foarte implicati și s-a schimbat în momentul ăla foarte mult relaționarea și apropierea față de clasa asta. Dar a fost un demers dificil.”

Ce a realizat după această experiență a fost că nu ești de fapt pregătit ca profesor debutant pentru aceste situații și de cele mai multe ori, „poți doar să accepți că ești depășit de situație.”

Era în clasa a șaptea, avea 18 ani și nu știa să citească

Tot în primii ani s-a lovit de problema literației, această noțiune nouă care presupune mai mult decât alfabetizare, adică să știi să scrii și să citești. Înseamnă și să înțelegi ce citești și să poți extrage informația din acel text și să o folosești în viața ta de zi cu zi.

„Eu am învățat foarte bine să predau biologie, nu am învățat absolut nimic despre literația remedială și prima oară când am întâlnit un elev care nu știa să citească, dacă n-aș fi fost în Teach for Romania, nu aș fi știut ce să fac cu copilul ăsta, cu cele mai bune intenții. L-aș fi pasat mai departe, l-aș fi ignorat, nu aș fi reușit să construiesc o intervenție”, povestește el.

Și e dificil ca un singur profesor, fie el de biologie, română, fizică sau engleză, să ajute la acest lucru, e nevoie de o intervenție generală și o susținere la nivelul întregii școli. Pentru fiecare disciplină există trucuri prin care poți să dezvolți literația, dar este ideal însă să existe și un program remedial.

„Vorba englezului, walk the extra mile. Este nevoie de muncă suplimentară. Nu este ceva ce poți face în timpul orei de biologie, că ar trebui să îi ignor pe ceilalți și nu este just, adică nu este în deontologia profesională să faci asta. Și atunci, trebuie să lucrezi suplimentar cu acest copil, o dată, de două, trei ori pe săptămână, depinde de disponibilitate, de mai mulți factori.”

Tot în primul an de predat l-a întâlnit pe Bogdan. „Avea 18 ani, era în clasa șaptea și nu știa să citească deloc, nu avea abilitățile de literație emergentă. Toată lumea știa despre situația asta, dar nimeni nu vorbea despre ea. Am aflat când l-am pus să citească și un elev, un coleg de-ai lui Bogdan, mi-a șoptit că Bogdan nu știe să citească. Și atunci am propus să lucrăm, să-l ajut și a evoluat”, povestește Andrei.

Bogdan lucra în construcții alături de tatăl său, dar venea totuși și la școală, în ciuda frustrării că nu dezlega niciun cuvânt și că cei cu care intrase în clasa întâi, de vârsta lui, terminau liceul. În câteva luni, cu sprijinul lui Andrei, a început să citească. „Era un băiețel foarte puternic, foarte ambițios. Aveam cărticele pentru copii despre animale și Bogdan le împrumuta, le lua acasă și venea foarte entuziasmat și îmi povestea că a citit despre hiene. În final, Bogdan și-a luat carnetul de conducere, era ceva foarte important pentru el.”

Din povestea asta, Andrei a înțeles că el, ca profesor, poate facilita procesul de învățare, dar nu poate învăța în locul altcuiva. E nevoie de energie din ambele părți.

„Pedagogia, lucrul cu copiii mi se pare cam ca monstera asta, ca grădinăritul, într-un fel. Tu poți să faci, poți să oferi, poți să ai grijă de anumite procese, dar este un inner work, este munca individuală a copilului ca el să se dezvolte.”

Câinele și sistemul solar

După cinci ani în învățământ, astăzi Andrei lucrează ca mentor și coordonator al laboratorului de literație de la Școala Giulești. Uitându-se în urmă, găsește un soi de predestinare pentru a lucra în educație de când era foarte mic. Avea vreo patru ani, era deja super pasionat de știință și știa să citească. 

„Am mers în vizită la mătușa mea, care locuia într-un sat de lângă Bistrița și avea un câine care părea posedat, devenea extrem de agresiv când mă vedea. Era într-un țarc și m-am dus la marginea țarcului, m-am așezat în fund și am început să-i desenez pe pământ sistemul solar și să-i spun: aici este Soarele, aici este Pământul și Pământul se învârte în jurul Soarelui și așa mai departe. Și câinele s-a calmat și m-am împrietenit cu el. Acela a fost un prim moment în care am realizat că poți să faci o schimbare prin educație…”

Schimbarea prin educație este însă posibilă, la nivel de sistem, cu programe pe baza unor studii și dovezi, programe care să aibă continuitate și care să vină la pachet cu componenta de formare a profesorilor. Au spus-o toți specialiștii cu care am vorbit în cadrul proiectului de jurnalism de soluții REZOLVAT.

Proful de sport care l-a învățat pe un băiat să citească

Ca mentor Teach for Romania, Andrei Bărbos a sprijinit mulți profesori să învețe cum să-și ajute copiii de la clasă. Inclusiv un profesor de educație fizică. Acesta a avut un elev de clasa a cincea cu dificultăți de înțelegere a textului și a reușit, lucrând separat cu copilul, să-l ajute. „Ca profesor, trebuie să fii dispus, în primul rând, să descoperi interesele copiilor și să cauți texte pentru lucru, conținut, experiențe adecvate pentru fiecare copil. Dar este infinit de satisfăcător rezultatul pe care îl vezi la final”, spune Andrei.

Dar nu trebuie să fie în mâna unui singur profesor procesul de care depinde dezvoltarea unei societăți. Fiindcă poza momentului arată că în România peste 40% dintre elevi au niveluri scăzute de literație. Iar abilitatea de a înțelege ce citești și de a face legături complexe între informațiile de acolo te ajută în orice profesie și în orice domeniu.

„Poate în viitor vor exista astfel de experți în școli care să preia aceste cazuri. Am fost într-o vizită de lucru în Reach Academy, de la periferia Londrei, din Feltham. Ce am observat că făcea școala aia să funcționeze așa de impecabil era faptul că profesorul se ocupa strict de predat. Pentru orice altceva exista o altă persoană. Dacă un copil făcea probleme, striga sau nu voia să fie în oră, copilul era o dată atenționat și apoi era scos din clasă. Exista un expert în gestionarea comportamentelor care lucra unu la unu cu copilul. Profesorul continua să predea. Era considerat că timpul de învățare al elevilor este mai important decât gestionarea acelei situații individuale și altcineva se poate ocupa de asta.”

Crede că ar fi ideal și în școala noastră ca profesorii să se ocupe de învățare, „dar să o facă la nivel de excelență”.

Un nucleu cultural la școala din Giulești

În ceea ce privește activitățile remediale, Andrei crede că nu orice profesor știe astăzi să facă asta, fiindcă e o specializare în sine. „Este cu siguranță foarte multă știință și în același timp este și un fel de artă foarte greu să fie învățată doar din cărți. Este modul în care implementezi anumite metode și în care relaționezi cu elevul. Modul în care împuternicești pe elev, în care îl faci să aibă încredere în sine. Mai ales că un copil care are nevoia asta de literație remedială, s-ar putea să fi fost descurajat de educatori, de profesori. Și atunci trebuie să poți să crești asta în relație cu el.”

Apoi, vrea ca școala Giulești să devină un nucleu cultural, așa că vrea să înceapă un club de carte, în cadrul căruia să și scrie o carte, una cu elevii de primar și una cu cei din gimnaziu, care să fie publicate. „O să fie produsul elevilor și o să fie o campanie de lansare a cărții și o să le oferă vizibilitate autorilor. Și un club de teatru în care o să invităm o regizoare să lucreze profesional cu elevii. Iar la final, o să fie jucată această piesă de teatru, poate la un teatru micuț, în compania părinților și a oamenilor din comunitate”, e un alt plan al lui Andrei.

Școala din Londra pe care a vizitat-o avea două filosofii care contau în fiecare activitate: „every second counts” („fiecare secundă contează”) și „a life of choice and opportunity” („o viață de alegeri și oportunități”). „Pentru copiii ăștia din medii vulnerabile, veniți din toate colțurile lumii, în mai multe condiții, mai puțin ideale, ca să ajungă la viața asta de alegeri și oportunități, trebuia ca fiecare secundă petrecută în școală să conteze, să se întâmple ceva valoros pentru dezvoltarea lor.”

De fapt, asta își dorește și la școala din Giulești, ca fiecare secundă petrecută în școală să conteze.