
E pretutindeni și cu ochii-n patru. Se simte mai bine afară decât în casă.

Dincolo de multe altele petrecute de-a lungul verii care se apropie de final, un eveniment cinematografic a atras atenția (un eveniment cinematografic dominat de roz, așa cum ne-am dori să fie și viața noastră, inclusiv componenta profesională a acesteia) – premiera filmului Barbie (2023, regia Greta Gerwig). Filmul a suscitat un anumit interes în rândul publicului adult (din ce am citit este vorba tocmai de un film pentru un public adult, în ciuda a ceea ce pare a fi) și a generat comentarii diverse (cum stă bine oricărui produs artistic): pro, contra, neutre.
După aproape șapte luni în care școala s-a mutat în casa fiecărui elev și profesor, aceștia s-au întors în sălile de clasă. Școala 9 a asistat la o zi de cursuri într-un liceu din Franța, pentru a vedea cum se face școală aici, în toamna pandemiei. Am vrut să vedem dacă a redefinit carantina modul în care elevii și profesorii francezi se raportează la școală. ”Școala online a însemnat pentru elevii mai timizi o oportunitate să fie mai liniștiți”, spune un profesor. Dar cu toții cred că ”școala se face la școală”, chiar dacă asta presupune, ca și în România, purtatul măștii pe tot parcursul orelor, pentru elevii peste 11 ani.
Avem astăzi la doi pași de noi un alt război, după 80 de ani de pace în Europa, timp în care abia am avut vreme să digerăm tot răul și tot întunericul venit din discriminare, xenofobie și antisemitism. Am citit jurnalele unor tinere evreice, victime ale unuia dintre cele mai cumplite episoade din istoria recentă - Holocaustul. Lecturi terifiante, dar necesare. A studia fenomenul Holocaustului înseamnă a explora poveștile mânate de curaj, speranță, reziliență pentru ca rasismul să devină un arhaism.