
„Profesori de Școala 9” este o rubrică bilunară scrisă de Monica Halaszi și Horia Corcheș.
Monica Halaszi lucrează în domeniul educației de 30 de ani. Predă limba și literatura română, este autoarea unor programe și manuale școlare, formator național și inițiatoarea concursului „Lectura ca abilitate de viață”. A publicat articole pe teme de educație în Dilema veche și în Tribuna învățământului. Și-ar dori ca școala românească să se recredibilizeze, iar vocea profilor să conteze cu adevărat. Nu crede că i s-ar fi potrivit o altă profesie, urăște când i se spune că este dascăl și și-ar dori să călătorească mai mult. Și fiindcă îi place să analizeze diverse aspecte din domeniul educației, s-a decis să scrie despre ele.
Horia Corcheș este prof de română. A fost prof și la țară, și la tehnologice, și la colegii de top. Este autorul romanului pentru copii „Istoria lui Răzvan”, al romanului „Partaj”, dar și al altor proze scurte sau poezii. Scrie săptămânal în revista Dilema veche. Ca profesor, îi place să transforme predarea clasică a limbii și literaturii române într-una mai prietenoasă. A scris manuale școlare, diverse auxiliare didactice, este membru în varii comitete și comiții, dar îi place, în egală măsură (cel puțin...) să se dea cu bicicleta, să meargă la sală, să stea la soare pe plajă sau să citească în balcon.

Sute de mii de ucraineni sunt astăzi refugiați în propria țară. În Odesa, au ajuns mulți din orașele distruse de bombardamente, locuitorii s-au mobilizat ca să-i ajute cu alimente, haine și adăpost. Școala 9 a fost la un centru umanitar din Odesa, amenajat într-un fost liceu, unde zilnic vin câte 500 de oameni. Oksana ne-a fost ghid pe holurile pline de cutii, unde în urmă cu nouă luni se perindau elevi în pauză.
A terminat liceul pedagogic anul trecut și imediat, din toamnă, a devenit „domnul învățător” pentru ultimii copii rămași în Valea Mică din județul Alba.
Momentul predării telefonului m-a luat prin surprindere, cu toate că știusem de la început că asta se va întâmpla. Număram tensionată minutele până când nu aveam să îl mai țin în mână. Am vorbit cu mama ultima dată, iar când am apăsat butonul de închidere, încercam să îmi țin în frâu lacrimile.