Când se stabilea forma proiectului „România educată”, am trimis către Ministerul Educației - pe căi oficiale - propunerea includerii în lege a principiului parteneriatului „școală-comunitate-familie”. Nu a existat deschidere și interes, nu a fost inclus în lege, așa cum nu a fost inclus nici principiul conform căruia școala răspunde pentru orice se întâmplă în interiorul său. Responsabilitatea din perspectiva statului este mai degrabă pestă sau blasfemie, nu concept asumat sau crez.
Niciunul dintre absolvenții de anul acesta ai Colegiului Național „Gheorghe Șincai” cu care a discutat Școala 9 nu a fost cu adevărat sincer în textul argumentativ de la examenul de Bacalaureat, după cum au mărturisit. Candidații au avut de scris dacă sunt sau nu de acord că oamenii ar trebui să fie recunoscători față de școala pe care au urmat-o, iar copiii s-au declarat de acord. Deși altceva ar fi vrut să scrie, s-au temut că vor fi depunctați de profesori. „Am învățat că în orice discuție despre școală trebuie să fii de acord cu ei”, a spus o fostă elevă.
În vară am fost cu toții martorii unei mișcări de solidarizare extraordinară, când a avut loc greva profesorilor. Am apreciat vocile care ne-au susținut. Am asistat însă și la hărțuirile celor care, după caz, se aflau fie în tabăra greviștilor, fie a celor care au continuat să predea. Zilele acestea s-a discutat despre cazul Goethe, unde o mămică a acuzat un profesor de bullying după ce nu și-a mai trimis copilul la el la meditații. De ce nu ne solidarizăm și în astfel de cazuri? De ce nu ne solidarizăm să reclamăm abuzurile?