Îmi amintesc de profesorul meu de română. Impunător, cu un mers regal. Intra în clasă (nu știu cum se făcea că ora de română era de cele mai multe ori după cea de sport), strâmba din nas și spunea: „Trei lucruri sunt urâte în lumea asta: să minți, să furi și să duhnești.” Înțelegeam ce voia să spună (mai ales atunci când folosea ultimul verb) și încercam din răsputeri să îndepărtăm de noi, în mica baie a școlii, cu apă rece, în acele vremuri în care antiperspirantele erau doar ilustrații de Neckermann, mirosul de transpirație. Ne atrăgea atenția acest ultim verb (bine, el nu folosea verbul „a duhni”, ci un altul, mult mai dur ca sonoritate), iar celelalte două treceau cumva în plan secund.
Noua lege a educație subliniază nevoia de integrare a copiilor cu cerințe educaționale speciale. Vine și cu măsuri. Unitățile de învățământ care îi înscriu primesc mai mulți bani de la buget, de pildă. Claudia Goga, profesoară în învățământul special cu 28 de ani de experiență, dintre care trei în școli din SUA, face o analiză cu privire la ce se întâmplă astăzi cu elevii cu CES și mai ales, ce nu se face după ce aceștia absolvă învățământul obligatoriu.
Cum dăruim? Ce dăruim? Cum primim ceea ce ni se dăruiește?
E o abilitate de viață, nu? Este o competență, în fond. Dacă ar fi să subordonăm răspunsurile la aceste întrebări uneia dintre competențele-cheie formulate în 2018 de Consiliul Uniunii Europene, aceasta ar fi competența personală, socială și de a învăța să înveți, mai exact prima parte a ei.