Niciun profesor pe care l-am avut nu mi-a zis vreodată că aș putea să mă fac profesoară. Nu-mi amintesc să mă fi încurajat cineva vreodată spre o astfel de carieră. Chiar și profa mea de română din liceu mi-a zis să mă duc la o facultate de economie, că „mori de foame cu profesiile umaniste”. Toți îmi voiau binele, sunt convinsă. Cum ar fi putut să mă convingă spre profesorat? Puteau să vină cu acest discurs despre binele societății, despre creșterea generațiilor de mâine și alte bla bla-uri idealiste. Dar nu s-ar fi prins de mine. Pentru mama, să reușească să facă rost de ăia 2 lei pentru naveta zilnică la liceu era un maraton. Tot microuniversul meu mă împingea spre mai binele meu, nu al societății. „Tu trebuie să pleci din satul ăsta!”, „Trebuie să ai o profesie cu salariu bun!” auzeam adesea. I-am ascultat parțial, căci nici jurnalismul nu te îmbogățește.
Totuși, de ce n-au vrut profesorii mei să mă fac profesoară? M-am tot întrebat asta de când am început să fiu jurnalistă pe educație. În acele vremuri, anii 2000, după greve generale prelungite și reforme care căutau să scoată țara din paradigma educațională din comunism, pot să înțeleg de ce profesorii mei voiau ca elevii lor să aibă profesii mai respectate.
Știți cum arătau relatările TV de la ieșirile în stradă ale cadrelor didactice în acele vremuri? „De câte salarii aveți nevoie ca să vă cumpărați o geantă de pe Calea Victoriei pe care o străbateți acum în marș?” Cam așa sunau întrebările reporterilor. Și noi, jurnaliștii, credeam că facem bine arătând precaritatea profesiei, doar că subtil ciobeam din demnitatea ei.
Am făcut de atunci sute de materiale care să dea motive tinerilor să își aleagă profesia asta. Am văzut atâta pasiune în ochii tinerilor care susțineau definitivatul sau titularizarea. Am văzut scânteia aia de mulțumire și în ochii profesorilor în pragul pensionării. Azi sunt convinsă că e una dintre cele mai frumoase profesii care pot exista pe lume. Am mai ținut sporadic ceva cursuri sau ateliere despre jurnalism și întâlnirile cu copiii și tinerii mențin de fapt pasiunea vie pentru profesie.
Am avut profesori excepționali și în comuna Timișești și în Târgu Neamț unde am făcut liceul, și la facultatea din Iași. Dar după 20 de ani de relatat despre educație mi s-a schimbat și definiția excepționalității la catedră.
I-am apărat pe profesorii mei în orice dezbatere despre inechitate că uite, eu am învățat la țară și ei s-au dedicat să mă formeze, și-au bătut capul să am parte de cele mai bune lecturi posibile, să mă ducă la concursuri, să mă pregătească pentru orice situație. Doar că asta era problema, și-au bătut capul cu mine și încă vreo trei din clasă. Am avut colegi care nu știau să scrie și să citească în clasa a opta, care abia erau băgați în seamă pentru o notă. Pentru că era extrem de greu pentru un cadru didactic să se ocupe de atâtea dificultăți de învățare câte se adună firesc într-o clasă și care a fost hrănit și cu discursul „unii nu pot, alții nu vor”.
După atâția ani de jurnalism în domeniul educației, după atâtea interviuri cu profesori și experți români și internaționali, cred că acum înțeleg mai bine cum funcționează politicile publice. După puținele experiențe în care am fost în rol de tutore sau „profă”, am înțeles cât de grea este această profesie și câtă responsabilitate poartă. Și cu fiecare nou articol pe care îl documentez, scriu sau editez, înțeleg cât mai am de învățat și câte lucruri mai avem de făcut ca jurnaliști pe educație.
Las mai jos o serie de articole care cred eu că vă vor fi de folos dumneavoastră, profesorilor, în rolul minunat, obositor și iar minunat pe care îl aveți. Nu e exhaustivă, e un început.
Începutul
Ce frumos sună „debut”. Mă face să mă gândesc la o scenă. Și pe undeva și debutul în învățământ se întâmplă așa, pe o scenă spre care sunt mulți ochi îndreptați, și ai elevilor, dar și ai colegilor de cancelarie și ai părinților care poate te urmăresc suspicios, că ești prea tânăr.
Fiecare profesor la început are nevoie de susținere din partea întregii comunități. De la experiența ei a pornit psihoterapeuta și profesoara Carmen Neagu atunci când a scris un ghid de supraviețuire pentru profesori. „Nu exista termen de comparație între ce învățasem și ce am găsit efectiv în școală și lipsa mentoratului. Au fost multe momente în care aș fi avut nevoie de un mentor și nu l-am avut. Asta m-a făcut multă vreme să mă simt singură, o singurătate pe care am dus-o mulți ani. După am găsit comunitățile de profesori SuperTeach, Inspire și alte grupuri care s-au format pe Facebook”, a povestit aceasta în interviul pentru Școala9. Cred că ajută uneori să știi că ce simți tu simt și alții și că există soluții.
Adaug la lista de lecturi și recomandările lui Doru Căstăian. El a făcut o listă cu 10 cărți care să-i ajute pe profesori la început de drum și nu numai: „Am spus de mai multe ori că, cel mai probabil, zece cărţi bine alese, bine citite şi bine asimilate ar fi suficiente pentru a construi o bază teoretică solidă pentru un (viitor) profesor. Aşa că mi s-a cerut să le spun pe nume şi voi proceda ȋn consecinţă.”
Este totuși cineva astăzi care se întreabă ce așteptări vor fi peste cinci ani de la el? Există un document foarte bine realizat numit „Profilul și standardele profesionale pentru profesori”, menit să stea la baza formării cadrelor didactice. Coordonatoarea sa Simona Velea explică care sunt trendurile globale în ce privește formarea cadrelor didactice și ce fel de profesori își dorește România să aibă.
Și aici o poveste care să ne încălzească inimile despre Raul Pripon care a devenit învățător la simultan la doar 18 ani, într-un cătun din Alba. Azi are 19 și tot profesor vrea să fie și asta oferă speranță fiindcă primii ani sunt critici pentru decizia cuiva de a rămâne în învățământ.
Intriga
„Majoritatea profesorilor sunt singuri. Mergi la clasă, ești singur cu copiii tăi, de multe ori e greu să vii în cancelarie să te plângi, nu discuți foarte specific despre ce dificultate ai la o anumită clasă ca să nu fii considerat incapabil”, mi-a spus Ivona Munteanu, profesoară de limba română la un liceu tehnologic din Călărași și expertă în literație, la podcastul REZOLVAT. Ce a funcționat pentru ea a fost să intre în comunități de profesori care se sprijină în învățare, dezvoltare și de multe ori, și emoțional.
E multă presiune pe dumneavoastră, dragi profesori. Există și impresia că ați avea un buton on/off al stării de spirit, cum arată și Monica Halaszi și Horia Corcheș.
Despre importanța stării de bine a profesorilor explică și Simona Baciu care a dezvoltat un proiect pentru asta. Las aici ce spunea ea: „… a devenit viral un filmuleț care arăta un profesor care mergea foarte abătut pe holurile școlii și când ajungea în fața clasei își punea un zâmbet mare și intra în clasă. Este admirabil însă, în același timp, putem să-i păcălim pe elevi doar cu acel zâmbet afișat când pe interior ție nu îți este bine?”
Despre un zâmbet care poate influența 22.000 de oameni vorbește profesorul Will Hussey în interviul pe care i l-a luat jurnalista Cristina Radu, convins de altfel că școala poate să fie absolut neplictisitoare.
Începutul de an școlar e cu multe emoții și anxietăți pentru toată lumea, iar acesta, 2025-2026, a fost chiar și mai și pentru dumneavoastră. Psihoterapeuta Domnica Petrovai a vorbește despre primele semne ale epuizării și strategiile care îi pot ajuta pe profesori să-și păstreze echilibrul interior.
Desfășurarea acțiunii
În „Profilul și standardele profesionale pentru profesori”, una dintre competențele așteptate de la cadrele didactice ale viitorului sunt cele psihopedagogice - proiectare didactică, organizare, realizarea procesului de învățământ. Să-și știe materia și să știe să o predea, cu alte cuvinte. De-a lungul timpului am venit cu materiale care să-i sprijine pe profesorii care predau cu diferite idei de predare.
Pentru științe și matematică, de pildă, am dedicat o întreagă serie din proiectul REZOLVAT - alfabetizarea științifică și matematică. Plus un text frumos despre cum pot să joci teatru la ora de mate de Adrian Manea.
Pentru toți profesorii, inclusiv cei de științe, am arătat cât de importante sunt competențele de literație pentru elevii lor. Profesorul Andrei Bărbos, care coordonează un laborator de literație într-o școală din București, a arătat cum inclusiv un profesor de sport l-a ajutat pe un elev de-ai săi să învețe să scrie, să citească și să înțeleagă ce citește. Că de fapt asta înseamnă literația.
Nu, un profesor nu trebuie doar să-și predea materia sa, nu mai e despre asta. Da, e nepopular ce spun, dar e știință la mijloc. Ca să urce în clasamentul PISA, Irlanda a făcut acum 12 ani o reformă generală care are la bază această școală de gândire - „Nu contează ce materie predai, ești un profesor de literație și de numerație.”
Din Danemarca, profesorul Bogdan Ghiorghiu vine cu idei simple care pot fi implementate în școală. Din Australia și Germania, Constantin Lomaca arată ce înseamnă să coordonezi o catedră de științe și cum te poți adapta la clase multiculturale. Ceva idei din Finlanda, dar și cum au văzut câteva profesoare din România învățământul din Norvegia. „Am intrat în clasă și elevul stătea cu fundul pe bancă...”, ne-a mărturisit unul dintre șocurile din timpul vizitei o profesoară româncă. E așa de scandalos lucrul ăsta?
Totul e despre relația cu elevii dumneavoastră care trebuie lăsați să facă gălăgie din când în când, spune o educatoare și oferă și câteva idei de jocuri pentru copiii mici.
Mari sau mici, „elevii de azi sunt diferiți” auzim des. Dumneavoastră, profesorii, o știți cel mai bine și asta vine la pachet cu noi provocări. Copiii de azi apasă pe butoane sensibile care anterior erau păzite ca armele nucleare. Și așa ajungem la punctul culminant.
Punctul culminant
Ce ați spune dacă elevii și profesorii ar intra pe aceeași ușă? Dar dacă notele nu ar mai fi rostite cu glas tare să le audă toți? Cum arată azi respectul pentru elevi și profesori?
Sunt dezbateri și teme incomode pe care le-am abordat în Școala9.
Și apropo de problemele la care trebuie să răspundeți din papucii de profesori, cum este consumul de droguri. Aici o unealtă despre cum le puteți vorbi copiilor despre substanțe și ce soluții ar putea funcționa la noi, dar și cum a trecut Islanda de la țara cu cel mai mare consum în rândul tinerilor la polul opus al clasamentului.
Ești îngrijorat despre ce viitori cetățeni ai în sala de clasă? Cum să vorbești etic cu ei despre lucruri de oameni mari, cum sunt politica, educația media sau educația sexuală? Da, pe linkuri găsești răspunsuri.
Bullying și o cultură a școlii cu mai multă empatie? Elevi, părinți și profesori au învățat cum să prevină conflictele împreună prin inițiative creative, de la cutii de prim-ajutor emoțional, până la picturi murale și cântece despre prietenie.
O soluție simplă tare să-i aduceți pe elevi aproape este sportul. La Colegiul „Tudor Vianu” din București există un meci de fotbal anual elevi-profesori. Și aici despre cum să te gândești la elevul de care nu-ți place.
Despre violența care vine dinspre catedră, a explicat într-un interviu psihoterapeuta Diana Vasile. Iar jurnalista americană Amanda Ripley a făcut o documentare temeinică a conflictului în orice mediu și eu am avut multe momente a-ha ascultând-o. Aici un interviu cu ea, înainte să puneți mâna pe cartea care este tradusă și în română.
Despre angoasele noastre, fricile față de viitor într-o lume tot mai nesigură, las acest editorial atât de cald scris de psihoterapeuta Silvia Ciubotaru, de ținut aproape în perioade de criză.
Deznodământul
Despre salariile și traiul profesorilor vorbim de mulți ani. Se schimbă doar nuanțele, niciodată culoarea cu totul. Am lăsat pentru deznodământ o analiză despre banii care sunt alocați învățământului și de ce suntem într-un cerc vicios economic.
Pentru oricine are urechi și în cazul nostru, ochi să vadă, expertul de talie mondială John Hattie ne-a acordat un interviu când a venit la București și extragem atât: „Când veți investi în profesori, veți vedea rezultate bune la PISA”.
După o masă atât de copioasă din arhiva noastră, nici pe departe completă, las un gând pe care eu îl țin aproape mereu, de la ilustratoarea Maira Kalman:
„…sfatul meu este să vă plimbați mult. Fără telefon. Închideți telefonul. Plimbați-vă și uitați de toate. Oprești telefonul, îl pui deoparte și apoi poți doar să te uiți la copaci.”
